Wallflowers

”Dar cele trăite nu sunt, desigur, doar primitive, ci şi simbolice şi cu cât mai pregnant arată a străvechi şi a primordial, cu atît mai aproape sunt de adevăruri viitoare. Căci tot străvechiul inconştientului nostru vesteşte un viitor.”

Carl Gustav Jung, ”Puterea sufletului”
”Despre tipurile psihologice”, cap. ”Tipul introvertit”, subcap. ”Tipul gândire introvertită”

”Asemenea fiinţe pot face ca victimele lor să înnebunească, dacă acestea sunt prea slabe ca să reziste influenţei lor. O persoană sănătoasă, pură din punct de vedere moral, nu poate deveni victima obsesiilor inspirate de ele, deoarece Larvele pot acţiona doar asupra celor care le primesc în mintea lor. O minte sănătoasă seamănă cu un castel, care nu poate fi cucerit fără voia şi încuviinţarea stăpânului lui; dar dacă li se permite să intre, ele vor face ca patimile bărbaţilor şi femeilor să se aprindă, vor crea dorinţe arzătoare, şi vor da naştere la gânduri rele, care să aibă efecte dăunătoare asupra creierului. Ele trezesc intelectul animal şi înăbuşă simţul moral.
Spiritele rele creează obsesii doar fiinţelor omeneşti la care natura animală este preponderentă. Minţile luminate de spiritul adevărului nu pot deveni sclavele acestor dorinţe nefaste; numai minţile care, în mod obişnuit, sunt conduse de propriile lor impulsuri inferioare pot cădea sub influenţa dorinţelor lor nefaste. În asemenea cazuri, descântecele şi slujbele nu sunt de nici un folos.
Rugăciunea şi abstinenţa de la gândurile ce pot stimula imaginaţia sau creierul, sunt singurele şi adevăratele remedii”.

Franz Hartman, ”Paracelsus, viața și învățătura”

“A man with outward courage dares to die; a man with inner courage dares to live.”

Lao Tzu, „Tao Te Ching”

”Un înger, doamnă! zise el c-un fel de nemulţumire… Nu ştii că mie nu-mi plac îngerii, cu privirea lor lină şi cerească… Ei, cu toată fiinţa lor candidă, cu zăpada cea castă a feţei, a umerilor, a sânului lor, sunt o obsesiune a sufletului meu… Ea mi-ar muri şi sărmanul diavol ar rămânea singur pe pământ în pieliţa lui de sărbătoare… Apoi mă tem de un asemenea amor, mă tem cumplit… De voi fi rău, ea va fi blândă ca un miel… prin blestemele mele s-ar înmulţi rugăciunea ei tremurătoare, când aş fi numai venin, ea şi-ar săruta cruciuliţa ei de aur… Ah! aş fi nefericit cum n-am fost niciodată şi, ce e mai mult, m-aş înamora nebun, ea m-ar iubi asemenea… şi prin asta s-ar repeta o veche tragedie lumească… Doi oameni ce se iubesc făr-a se potrivi…”

Mihai Eminescu, ”Avatarii faraonului Tlr”

”Cine sunt eu?” fu cea întâi cugetare ce-i veni în minte. Mintea lui era clară, închipuirile erau ca formele concrete, vii şi pline de viaţă… el avea o lume gata în capul lui, de a cărei izvoare nu-şi putea da socoteală… Se găsea cuminte… şi… memoria, memoria era ceea ce-i lipsea… El închise ochii, ca să rămâie în întuneric şi ca, ne’nfluenţat de lumea de dinafară, să cutreiere câmpul aducerii lui aminte… Era ca un orizont negru şi fără de sfârşit… nimic, nimic… numai prezent avea… trecut defel… sau unul atât de tenebros încât nu vedea nimic pe el… departe, departe… ca şi când într-o noapte neagră ca lumina din sticla cu cerneală… ai vedea undeva un foc arzând… Cer înnorat şi negru… pământul şi noaptea de nu-ţi poţi vedea mâna cu degetele răşchiete dinaintea ochilor… departe parecă vedea în noaptea plină* a sufletului lui o antică coroană de rege.”

Mihai Eminescu, ”Avatarii faraonului Tlr”