”Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând:
– Aavvo, bine este oare a trăi în pustie?
Bătrânul i-a răspuns:
– Fiii lui Israel, dacă au lăsat lucrurile Egiptului și au ieșit la pustie, atunci au cunoscut cum se cade a se teme de Dumnezeu. Așa și corabia când se învăluie în mijlocul mării, fără de neguțătorie este, iar dacă iese la liman, atunci își face neguțătoria. Deci și călugărul, de nu va răbda la un loc, nu va putea lua cunoștință adevărată, ca de la călugări, mai vârtos decât toate lucrurile, tăcerea a ales-o Dumnezeu. Că zice: ”spre cine voi căuta, decât spre cel blând și liniștit și care se cutremură de cuvintele Mele”.
Zis-a fratele:
– Dar nu se poate, părinte, a trăi în singurătate?
Iar bătrânul i-a răspuns:
– Ostașul de nu se va osteni întâi împreună cu mulți, nu poate să învețe meșteșugul biruinței războiului, ca să se poată bate singur cu vrăjmașul său. Așa și călugărul, de nu se va învăța întâi a trăi împreună cu frații în mănăstire și a-și înfrâna limba și pântecele și mânia sa și alte patimi, a-și goni gândurile și a-și păzi mintea sa, unul ca acela nu va putea să trăiască deosebit în singurătate.”

(Patericul Egiptean)