”Un suflet” care-i rupt şi totodată stă cu materia strâns unit pe-o treaptă, o însuşire are-n el săpată, ce n-o sfimţeşti decât cel mult prin faptă şi doar prin roade îşi vădeşte firea, ca viaţa-n pomi prin poama dulce, coaptă. Nu-i om să ştie-a lămuri pornirea cunoaşterii dintâi şi-n fiecine cum naşte pofta ce-a stârnit iubirea. Ea este-n voi ca zelul în albine de-a strânge miere; şi-astfel fiind, firească, nu-ncape-n ea temei de rău sau bine. Dar ca dintr-însa alte vreri să nască, aveţi un sfetnic ce-i făcut anume ca pragu-încuviinţării să-l păzească. Tot ce-i în voi spre laudă şi renume, din el purcede, după cum alege iubirea bună sau cea rea pe lume. Câţi s-au căznit un înţeles să-nchege, au priceput născuta libertate şi-urzit-au lumii din ce-i bine lege. Deci chiar de-n voi iubirea-adânc răzbate şi vrând-nevrând juvăţ de gât vă pune, stă-n voi putinţa s-o-nfrânaţi în roate. Acestei […]
“God Doesn’t Take Delight in Earthly Sacrifices Without Spiritual Connotation, but He Takes Pleasure in Total Submission” Samuel Asumadu-Sarkodie
“The young must not scoff at the old, for flowers don’t bloom forever” Mo Yan, ”Red Sorghum”
”Aşa vrea soarta-atotcârmuitoare, Credinţă pune-n cumpeni, şi trădare; De-şi ţine unul credincios cuvântul, O mie-n schimb îşi calcă legământul.” William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”
”Pământ împădurit, ne revedem Din ce în ce mai rar lângă izvoare, Dar spune-mi, nu îţi sunt la fel de dragi Sălbaticele păsări călătoare? Peste străine aşezări lumeşti Duc câte-un fulg de-al tău, un cânt din tine, Şi mor cu tine-n inimile lor Când le frâng zborul gloanţelor haine. Eu n-am să uit c-aici am râs întâi, Că am strigat întâia-njurătură, Că am gustat din scorburi faguri dulci Ori gustul lacrimii sărate-n gură, Stângaci, iubind aici întâia oară, Ţi-am spus, când nu-i spusesem încă ei… Tu mi-ai vegheat încovoiat asupră-mi întâii şovăielnici paşi ai mei. Copiii cresc şi unii se despart De cei ce le-au dat viaţă din iubire. Plecările din tine-n alte lumi Să nu le iei nicicând drept despărţire. Când eu greşesc ori mă stropesc noroaie, Mă chemi şi eu la tine vin tiptil, Şi-n foşnetul luminii din frunzişuri Mă faci din nou nevinovat copil.” Nicolae Labiș, ”Încheiere”
“— Înțeleg, zise el. Aceste sunt cuvinte pe care ți le-am zis eu ție astă-dimineață. Vrei să mi le aduci aminte. Dar să știi un lucru: nu se poate să-i faci unui om mai mare nedreptate decât să-l mustri pentru o greșeală pentru care-și face el însuși destule mustrări. Dacă n-ai destulă vreme să mă cunoști, rușine să-ți fie de slăbiciunea ochilor tăi!” Ioan Slavici, ”Moara cu Noroc”
“Între două lumi, sufletul gol se scufundă în nesfârșitul singurătății…” Liviu Rebreanu, ”Adam și Eva”
“Iubirea nu cunoaște ceea ce lumea numește „a fi iubit”.” Liviu Rebreanu, ”Mărturisire”
“N-aveam însă de ce să mă plâng, fiindcă avusesem totuși la timp revelația disarmoniei vieții în care eram atras. Putea fi și mai rău, ba chiar răul total, adică să nu am nicio revelație, să trăiesc într-o perpetuă nedumerire și suferință și să mă trezesc prea târziu, când n-aș mai fi avut douăzeci și șapte de ani, ci patruzeci sau șaizeci.” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
“The crises of modern man are to a large extent religious ones, insofar as they are an awakening of his awareness to an absence of meaning.” Mircea Eliade, ”Ordeal by Labyrinth: Conversations with Claude-Henri Rocquet”
“Slăbiciunea noastră, a modernilor, e că în loc să gândim, gândurile ne gândesc pe noi. Noi stăm molâi, femei adipoase, lubrice, nesatisfăcute, și gândurile ne violentează, ne schingiuiesc, ne vând altora, iar noi nu protestăm, ci le lăsăm să ne stăpânească, să ne îndrepte pașii, să ne prostitueze oricărui adevăr care le satisface pe ele, nu pe noi.” Mircea Eliade, ”Întoarcerea din rai”
”Esenţa pură a fiinţei Tale mi-a cuprins inima şi sufletul. Acum nu mai există alte lucruri, Ci doar sunetul dulce al chemării Tale.” Rumi
”Păcatul vechi aduce osândă nouă.” (Proverb românesc)
”S-aştept să vie viaţa cu coşurile pline Şi să-mi aştearnă daruri din zări până la mine? S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas De prieten fără nume, străin şi fără glas? Cu aripi adormite în dimineaţa lunii S-ştept să mi se-ntoarcă în streaşină lăstunii? S-ştept poat-amintirea să-şi mai încerce cheia La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scânteia Luminilor pierdute în pulbere şi scrum? La mine nu mai urcă de-a dreptul nici-un drum; De-abia o cărăruie, o dâră ca de fum. Nu intră nici o uşă, n-am prag, n-am pălimar, Doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arţar. Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg, Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg?” Tudor Arghezi, ”S-aștept”
“GRATITUDE IS THE BEST WRITTEN VERSE OF THE SOUL!” (Proverb)