De-a lungul vremurilor românii au inventat numeroase expresii ciudate, aproape de netradus în alte limbi, cu referire la cap. „A avea scaun la cap” face parte din această colecţie, împreună cu „a umbla cu capul în traistă”, „a-i face capul calendar” sau „cu noaptea-n cap”.
Nu încape nicio îndoială că printre zicalele suprarealiste (adică greu de imaginat în sensul propriu şi aproape imposibil de tradus în alte graiuri) ale limbii române se numără şi cea care se referă la „a avea scaun la cap”. Amintita expresie – de altfel foarte folosită în vorbirea curentă – face parte dintr-o colecţie impresionantă de zicale pe seama creierului, minţii, inteligenţei sau caracterului uman, toate simplificate, pentru uşurinţa exprimării, la simplul cuvânt „cap”. Câteva expresii la îndemână ar fi: cu noaptea-n cap, cu gărgăuni la cap, bătut în cap, a se da peste cap, a nu şti unde-i este capul, a-şi pierde capul, a umbla cu capul în traistă, a-şi lua lumea în cap, a se da cu capul de toţi pereţii, a sta pe capul cuiva, a şi-o lua în cap, a se urca în capul cuiva, a-şi bate capul, a face capul drojdie, a-l tăia capul, a-i cânta sticleţii în cap, a-i face cuiva capul calendar, a-i sări ochii din cap, a nu avea cap, în ruptul capului şi altele.
Revenind la expresia „a avea scaun la cap” se cuvine a spune, încă de la început, că deşi prin„scaun” înţelegem îndeobşte o piesă de mobilier pe care se aşează o altă parte anatomică decât capul, în contextul de faţă este vorba de cu totul altceva. „În vremea când a apărut această expresie – să tot fie vreo două secole – scaunul definea şi o instanţă, un tribunal, o judecătorie sau un consiliu de sfetnici domneşti. În esenţă, scaunul înseamnă înţelepciune, dreptate, chibzuinţă, aşa că oamenii l-au ataşat de cap, metaforic vorbind, pentru a arăta că acea persoană este cu o minte deosebită, nu că ar umbla la propriu cu un scaun pe creştet, ceea ce numai dovadă de înţelepciune n-ar fi”, spune profesorul de istorie Adrian Toma. De altfel, după cum ne-a exemplificat profesorul Toma, scaunul are numeroase conotaţii în limba română. El poate fi şi instrument de tortură, dar şi năsălie pentru decedaţi, suport pentru diverse unelte, ba chiar şi tron domnesc. „Să nu uităm că instituţia papală se cheamă şi Sfântul Scaun, iar domnitorii români îşi alegeau o cetate de scaun, care nu însemna doar că acolo se afla tronul voievodului, ci şi că de acolo se revărsa înţelepciunea şi dreptatea peste supuşi”, spune profesorul. Cam acelaşi sens cu „avea scaun la cap”, îl are şi expresia „ a fi om aşezat”, în care cuvântul scaun nu apare, dar aduce în prim-plan esenţa utilităţii lui, în sensul metaforic al chibzuinţei şi înţelepciunii.
Sursa: adevarul.ro