Wallflowers

”- (…) Mărturisesc că mă simţesc păcătos şi rog pe sfinţitul Amfilohie să cerşească pentru mine iertare; dar am cunoaştere a tuturor poruncilor învăţaţilor de demult; şi numai cu râsul domniei tale, Jder, n-ai să poţi da răspuns la năcazul acelui om care se afla pe malul unei ape cu un ţap, o varză şi un lup — şi se ciudea cum să treacă de ceea parte, pe rând, această avere a lui; căci, dacă trece întăi varza, rămâne lupul cu ţapul, şi lupul mănâncă pe ţap; iar dacă trece lupul, iar nu e bine, căci rămâne ţapul cu varza. – Cu toate acestea, când am fost eu în asemenea împrejurare, răspunse Ionuţ, am trecut dincolo întăi şi întăi pe lup. – Af! af! se veseli cuviosul Timoftei; dar ţapul ce face cu varza? – Cuvioase părinte Timoftei, răspunse feciorul comisului; părintele meu şi fraţii mei m-au învăţat să înfig […]

”Nu avea împotriva stăpânului său nici un fel de pornire şi în judecata lui primea şi o altă hotărâre decât cea pe care o nădăjduia, căci simţurile lui erau numai treze, încă nu fuseseră lovite şi nu erau bolnave ca ale lui Alexăndrel-Vodă. În el stăpânea mai mult o putere a tinereţii care-şi caută prilej de izbucnire; el se bucura, pe când stăpânul său suferea.” Mihail Sadoveanu, ”Frații Jderi”, vol. I

”În iatac, comisul nu intra decît după ce jupîneasă Ilisafta adormea. Se întîmpla uneori că dumneaei se trezea din somn şi prindea să-i spuie întîmplări şi mustrări până la un ceas târziu al nopţii. Comisul lua atunci de pe masă ceasornicul de năsip şi-l ducea afară, ca să rămîie vremea pedepsei lui fără măsurătoare.” Mihail Sadoveanu, ”Frații Jderi””, vol. I

”- Nu ştiu ce minte au unii părinţi, zicea ea privind spre un stâlp al cerdacului, ca şi cum acela era părinţii; nu ştiu ce minte au unii părinţi de trimet nişte copii la treburi grele şi-i lasă după aceea în primejdie, ca să se întoarcă singuri la vreme de noapte. Ce s-a întâmplat acu doi ani cu băietul lui Todiraş Aramă, jitnicerul, de la Bălţăteşti? Fiind trimes în munte la Sihla, ca s-aducă seu sfinţit care-i trebuia jupînesei Mălina, a ajuns într-un loc unde l-au împresurat neguri. Din acele neguri s-a ales o apă; din acea apă a ieşit o arătare cu păr despletit şi cu ghiare. Încaltea dacă ar fi fost pieptănată şi s-ar fi uitat frumos, — ştiu eu că asta ai vrea să spui dumneata; — dar nu era pieptănată şi se uita înfricoşat şi rânjind. A spus băietul repede Tatăl-nostru, şi-a făcut cruce cu limba, […]

”Bune fructe. Erau rumene pe-o parte. Mă uitam la jupîniţa: avea obraji ca acele zarzăre. Râdea la mine, rumenindu-se mai tare şi plăcându-i vorbele mele. Am strîns-o de mână, şi atunci am simţit acea zvâcnire la inimă, despre care ţi-am spus că ai s-o ai şi domnia ta. Când ai să ai acea zvâcnire, ai să intri în bucurie şi întristare, cum am intrat eu.” Mihail Sadoveanu, ”Frații Jderi”, vol. I

”Robului şi sărmanului le sânt îngăduite greşalele şi păcatele; dar stăpânitorii au altă rânduială, căci au datorii mai mari în faţa lui Dumnezeu.” Mihail Sadoveanu, ”Frații Jderi”, vol. I

”Bătrânul Platon păstră o clipă tăcere. – Aş dori să cunosc ceva despre copila noastră. – Copila, părinte, samănă prietinei noastre doamna Teosva. – Soţul său o cercetează în toate zilele? E blând cu dânsa? – O, prietine, răspunse Kesarion, ar trebui să chemăm aici martori din băile publice şi din lupanare, ca să ne spuie unde îşi petrece feciorul lui Leu-Împărat nopţile. Ziua doarme, iar bucătarii palatului îi pregătesc, pentru ceasul când se deşteaptă, mâncări îmbielşugate, ca să-şi întărească puterile. Are prietini prea credincioşi, strategi de oşti, care ar fi putut să-l înveţe meşteşugul armelor. L-au învăţat altceva. Dau poftelor lui copii şi copile din Asia, pe care le amestecă cu fructele şi vinurile. Înfăţişarea de ibis vechi a episcopului se alungi şi păli ca subt o umbră. – Dai sufletului meu o veste de moarte… murmură el. De unde cunoşti toate acestea? – O, domnule, mai bine nu […]

”- Deci în Paflagonia mila se cere cu sabia? – Oamenii din ziua de azi sunt răi şi nemilostivi, măria-ta. Era mai bine în împărăţia cea veche. Neavând icoane, creştinii îşi înălţau ochii mai sus, pe urmă şi-i coborau cătră cel sărman. Acuma fac daruri numai sfinţilor şi monahilor şi sărăcimea e în mare suferinţă. Străinul îi privi zâmbind.” Mihail Sadoveanu, ”Creanga de aur”