Wallflowers

”Cu toate argumentele mele împrumutate, e greu să am linişte. – Dacă o viaţa romanţată nu-i nici istorie, nici roman, mi se răspunde, atunci scrie mai mult istorie. Ai amintirile noastre, ai observaţiile şi constatările personale, ai scrisori şi un jurnal intim. Dacă nici din asta nu se poate alcătui istorie, atunci nu mai credem în nimic. Trăim în vremuri de democraţie şi declarăm, cu violenţă, dacă e nevoie, că nu numai Ludovic al paisprezecelea are dreptul la un istoriograf. – Liniştiţi-vă, tinerilor, le răspund eu, şi mai ales încer-caţi a fi înţelepţi. Orice aţi spune, dreptul la un istoriograf nu-l are oricine, şi asta o hotărăşte mai ales posteritatea. Chiar dacă noi am încerca să vîrîm în istoria omenirii pe cutare şi pe cu¬tare, porţile panteonului admiraţiei nu se deschid decît pentru foarte puţini; cei mai mulţi rămîn zgri¬buliţi afară, în atitudine de cerşetori, cu foile de intrare în […]

”Uitarea este leac al multor dureri pe pământ; dar nu toate sufletele oamenilor sânt ca apele care se tulbură, fac creţuri şi se zbuciumă în furtună, iar apoi s alină şi ntind un luciu curat, ca şi cum în veci nimic nu le ar fi răscolit. Uneori durerile aprige lasă pe urma lor o drojdie de otravă: sânt suflete care cu greu se lămuresc. Aşa era sufletul lui Tudor Şoimaru. Era încă în el o nehotărîre ş-o suferinţă. Când vedea în lumina amintirii pe Magda, se încrunta, şi era bine încredinţat că, dacă i-ar fi răsărit din pămînt, ar fi ridicat pumnul s o zdrobească. Uneori însă Magda aceasta îi zîmbea. Vremea, cu toate acestea, ajutată de moşneagul cu barba tuşinată, îl scotea la un liman nebănuit de el.” Mihail Sadoveanu, ”Neamul Șoimăreștilor”

”- Bine, vom pleca mâne în zori; ori chiar la noapte, dacă vrei. – Până atunci, grăi deodată Bîrnovă în dosul lor, face să privim cum se ţese o mărire, care mâne se va destrăma şi va putrezi ca o pânză netrebnică… – Hm! de ce vorbeşti aşa? zise tatarul; şi eu sânt neam de domn; îmi aminteşti că sunt pulbere şi ticăloşie? Bîrnovă prinse a râde. – Văd că cunoşti şi tu adînc din cărţi, beiule, – dar tu te-ai ridicat şi te ţii sus, cu braţul tău; şi vitejii au în lumea asta altă soartă… – Nu; căci singur ai spus, şi o ştiu şi eu; în lumea noastră totul e deşertăciune. Numai Tudor Şoimaru are dreptate, căci el urmăreşte o clipă de dragoste care face mai mult decît o viaţă de mărire. – Of, Doamne… murmură Şoimaru, strîngînd braţul beiului; amar şi aspru e acest dar dumnezeiesc!” […]

”- Femeile nu m-au oprit mult în viaţă! răspunse Şoimaru. Mie mi-i dor să văd apa Răutului şi mormintele părinteşti… – Asta i boală moldovenească, zise iar tatarul râzând. De ce? N-ai cer necuprins până la Dumnezeu? N-ai stepă fără hotar? Omul trebuie să fie ca pasărea văzduhului, şi ochiul lui nu trebuie să încremenească asupra unei pietre.” Mihail Sadoveanu, ”Neamul Șoimăreștilor”