Wallflowers

”Cu lacrimi vădesc
Ce jale m-apasă c-am fost părăsit,
Cu strâmb jurământ înșelat și mințit.

Când dragoste, tu, în suflet mi-ai pus-o
Pe-aceea ce-mi smulge zadarnic suspin,
Vădit-ai într-însa
Atâtea virtuți, încât pentru dânsa
Ușor de răbdat îmi părea orice chin,
Căruia-n minte
Și-n dorul fierbinte
Loc i-ai fi dat; dar azi, c-am greșit
Știu bine, și focul mă arde-ndoit.

Lumină în mintea-nșelată mi-a pus
Chiar dânsa, iubita și viața mea toată,
Plecând de la mine;
Când eu, sărmanul, gândeam că mă ține
Mai drag printre dragi și slugă plecată,
Ea, fără-ndurare
De chin și dogoare,
În inima ei pe altu-a primit,
Pe mine de-a pururi m-a izgonit.

Când prins-am de veste că sunt alungat,
În suflet un plâns dureros m-a cuprins
Și stăruie-n el
Și blestem azi ziua și ceasul mișel
Când chipul ei dulce simțirea mi-a prins,
Cu roșii bujori
Din obrajii de flori.
Credința, nădejdea și focul cumplit,
Pe toate le blestem cu suflet sfârșit.

Că focul meu n-are pe lume-alinare
Tu, Doamne, pricepi, căci pe Tine Te chem
Cu glas de durere;
Și încă-Ți mai spun că moartea mi-e vrere,
Așa de amarnic mă arde și gem.
Hai, moarte, grăbește,
În viața-mi lovește.
Lovește-n mânia și dorul smintit;
De ele aiurea voi fi mai ferit.

N-am altă cărare și nici mângâiere
Durerea să-mi astâmpăr: zeu dulce-al iubirii,
Moartea-mi rămâne:
Cu dânsa durerii un capăt îi pune
Și cruță-mi suflarea de chinul trăirii,
Că fără de vină
Mi-e tihna străină.
Iubita să fie de-al meu sfârșit
Ferice cum e de noul iubit.

De nimeni te-nvață, baladă iubită,
Eu nu mă mâhnesc, căci nimeni pe lume
Ca mine te cântă.
Ci-o rugă-am să-ți fac: pe aripi te-avântă,
Îl cată pe Amor, găsește-l și-i spune
Cum mă doboară
Viața amară
Vorbește-i și roagă-l pe țărm însorit
Să-mi ducă suflarea și trupul trudit.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”

”Visul din istorioara de adineauri îmi dă prilejul să vă spun o povestire, în care – spre deosebire de visul din povestea Filomenei, în care era vorba despre lucruri întâmplate mai înainte – e vorba despre două visuri care s-au și adeverit, de îndată ce-au fost povestite de cei ce le-au visat. Căci trebuie să știți, prea iubitoare doamne, că nu e om pe lumea asta care să nu viseze în somn tot soiul de năzbâtii; și deși năzbâtiile acestea îți par adevărate numai în timpul somnului, pentru că atunci când te trezești vezi limpede că numai unele sunt adevărate, altele doar cu putință și-a treia parte cu totul în afară de adevăr, cu toate acestea, zic, se întâmplă adeseori ca ele să se adeverească. Din pricina aceasta mulți dau crezare viselor, punând temei pe ele la fel precum ar pune pe orice lucru văzut aievea și ca atare de pe urma lor se întristează sau se bucură, fiecare după cum socoate că are a se teme ori a nădăjdui de pe urma unui vis. Alții, dimpotrivă, nu cred în nici un vis, până ce nu ajung ei singuri să dea cu capul de necazul mai dinainte prevestit. Eu însă nu-i laud nici pe cei dintâi, nici pe aceștia de pe urmă, căci nici visele nu-s pururi mincinoase, precum nici pururea adevărate. Că sunt și vise mincinoase, oricare dintre noi o știe; dar că mai sunt și vise adevărate, lucrul acesta s-a vădit din istorioara Filomenei și, după cum v-am spus, am de gând să-l dovedesc și prin povestea mea. Căci eu socot că dacă omul trăiește și se poartă așa cum se cuvine, n-are la ce să-i fie frică de visele potrivnice felului său de viață și nici n-are la ce, de dragul lor, să-și părăsească deprinderile cele bune; cât despre visele ce par a fi prielnice ticăloșiei omenești și care îmbărbătează prin semne îmbucurătoare pe cei ce le visează, acestora nu se cuvine să li se dea crezare; după cum nu-i de dat crezare nici celorlalte chiar la toate.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”