Wallflowers

”Dar aceste cimilituri obişnuite, cotidiene, de deasupra pământului, îl oboseau. Şi îi aminteau de vremuri când fusese mai puţin singur, mai puţin ticălos şi scârbos. Şi asta îl scoase din sărite; în plus, îi mai deschisese şi pofta de mâncare; aşa că de data asta încercă ceva puţin mai greu şi mai neplăcut: Nu poate fi văzut, şi nici simţit, Nici auzit, nici mirosit. Zace dincolo de stele, Zace pe sub dealuri grele, Umple goluri, goale toate, Vine-ntîi, vine pe urmă, Viaţa o sfârşeşte, Râsu-l nimiceşte. Din păcate pentru Gollum, Bilbo mai auzise cimilitura; în orice caz, răspunsul îl învăluia din toate părţile. – Întunericul! spuse, fără măcar să se scarpine-n cap sau să-şi pună căciuliță gânditoare.” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”

”Strigă fără voce, Zboară fără aripi Muşcă fără dințe, Mormăie fără gură. – O clipiţică, strigă Bilbo, care tot se mai gândea cu un sentiment penibil la mâncare. Din fericire mai auzise odată ceva asemănător şi, adunându-şi minţile, găsi răspunsul. „Vîntul, sigur Ca e vîntul!” spuse şi fu atît de mulţumit încît ticlui o ghicitoare chiar atunci, pe loc.” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”

”Treizeci de cai albi, pe-un deal roş, Întîi rumegă, Pe urmă spumegă, Pe-urmă stau pe loc, Nemişcaţi. Asta a fost singurul lucru care i-a venit în minte — era cam obsedat de ideea mâncării. Era şi o ghicitoare cam veche şi Gollum ştia răspunsul tot atît de bine ca dumneavoastră. – Răssuflată, răssuflată! sîsîi el. Dinţii! Dinţii! Sscumpule! Ssscumpule are doar şase!” J.R.R. Tolkien, ””Hobbitul”

”Hoţii! Foc! Crimă! Asemenea lucruri nu se întîmplaseră niciodată de când se stabilise în inima Muntelui. Furia lui depăşi orice imaginaţie — era o furie dintr-acelea care nu apar decît atunci când bogătaşii, care au mai mult decît le trebuie, pierd deodată un lucru care e în posesia lor de multă vreme, dar de care n-au avut niciodată nevoie şi pe care nici nu l-au folosit, împroşcă foc (…)” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”

”Poate la colţ aşteaptă şi-acum ca în trecut O poartă mai ascunsă, un drum necunoscut, Pe unde-am fost odată, acum nici nu mai ştiu, De unde o să vină când singur o să fiu Pe lungi cărări tăcute ce trec şerpuitoare De la Apus de Lună la Răsărit de Soare.” Şi parcă răspunzându-i de jos din vale, se auziră nişte glasuri care cântau şi ele, urcând pe acelaşi drum: ”De-aceste-ndepărtate meleaguri, noi, cei vii, Ca de lumini de stele pe rând ne-om aminti Pe sub copaci în foşnet şi clătinări de sus, Peste oglinda Mării încinse la Apus.” J.R.R. Tolkien, ”Stăpânul inelelor”, vol. III, ”Întoarcerea regelui”