“S-a dus cu toate aceste și după-amiazăzi la Lipova, s-a dus cum merge omul osândit să-și ia pedeapsa, dar s-a dus râzând fiindcă era crescută de maica Aegidia, care mereu îi zicea: „Să râzi când îți vine să plîngi, și să plîngi numai când vezi pe alții plângând.” Ioan Slavici, ”Mara”
“Îi era frică Persidei de oameni. Vedea, ba simțea oarecum chiar și pe nevăzute, că toți se uită cu ochii bine deschiși la dânsa, că toți o judecă, și inima i se încleșta, ca și când tot în fața măcelăriei lui Hubăr s-ar afla. Îi era rușine, ca și când toți ar putea să afle din fața ei cele petrecute, se temea de ceva neștiut și nu știa cum să calce, cum să-și țină trupul, cum să-și poarte capul și ce să facă cu mâinile ei.” Ioan Slavici, ”Mara”
“Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală și te scoate în cele din urmă cum ești, orișicît de mult te-ai sili să-i pari altfel.” Ioan Slavici, ”Mara”
”Știu – urmă ea cu vioiciune – că o nenorocire e pentru noi amîndoi că ne-am văzut și ne vedem, dar sufletul mi se umple de o nespusă dulceață când privesc în ochii lui, fie ei chiar încruntați, și mă cutremur când mâna lui mă atinge. Nu eu din mine însămi voiesc, nici nu voința lui mă siluiește, ci o soartă neînduplecată ne ține sub stăpînirea ei, și nu putem altfel decît cum putem. Îmi arde pămîntul sub picioare când stau astfel, pe ascuns venită, cu dânsul, și totuși viață pentru mine sunt numai clipele petrecute cu dânsul; de aici înainte totul e zbuciumare, neliniște mistuitoare, dorință fierbinte. Nemaiputînd să mai port rușinea pe care eu însămi mi-o fac, nu-mi mai rămîne decît să fug din lume, fie în mormînt, fie în tăinicia unei mănăstiri.” Ioan Slavici, ”Mara”
”- Liniștiți-vă, că o să scăpați voi toți de mine, grăi Persida cuprinsă de o durere atoatecovîrșitoare. E înspăimîntător gândul vieții petrecute în lumea aceasta, și fiecare clipă de mulțumire e numai un repaos trecător după un lung șir de grele suferințe. Cuprinsă de o grea boală sufletească, în care am căzut din clipa zemislirii mele, eu alerg chinuită prin lume, mă muncesc însămi pe mine, și când țip, când răcnesc de durere, oamenii, semenii mei, nu-și dau seamă că tot ca mine sufăr și ei și nu împărtășeșc durerea mea, ci se depărtează cu dispreț de mine.” Ioan Slavici, ”Mara”
“Să râzi când îți vine să plângi și să plângi numai când vezi pe alții plângând.” Ioan Slavici
“Cine a văzut cum șovăie o limbă de foc către claia de fân?” Ioan Slavici
“Nu e armă mai puternică decât inima curată.” Ioan Slavici
“Nu-i nimic mai iute decât gândul, iar vorba poartă gândul dintr-un om în altul.” Ioan Slavici, ”Mara”