Wallflowers

„Uneori în locul inimii îmi bătea luna, și-atunci, noaptea, gândurile nu le puteam lega de copaci și de turnuri și de nouri iar tu, femeie, trecând pe acolo, te înnodai în ele și rămâneai, nebănuind nimic. În nesomn îmi clătinam tâmplele de parcă aş fi smuls din mare un năvod cu mii de chipuri de-ale tale repetate zbătându-se luminiscent, în el. Şi nu voiam să mai pleci nicăieri, ci în noaptea felină aproape lucind de un ecou al stelelor, să te apropii, să te apropii în lungul gândurilor mele până îţi voi simţi răsuflarea şi-atunci, deodată, să se facă ziuă.” Nichita Stănescu

„Spune-mi care mamă-anume Cea mai scumpă e pe lume? Puii toți au zis de pasări, Zarzării au zis de zarzări, Peștișorii, de peștoaică, Ursuleții, de ursoaică, Șerpișorii, de șerpoaica, Tigrișorii, de tigroaică, Mânjii toți au zis de iepe, Firul cepii-a zis de cepe, Nucii toți au zis de nucă, Cucii toți au zis de cucă, Toți pisoii, de pisică, Iară eu, de-a mea mămică. Orice mamă e anume, Cea mai scumpă de pe lume!” Nichita Stănescu

”Ea era frumoasă ca umbra unei idei, – a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatră proaspăt spartă a strigăt dintr-o limbă moartă. Ea nu avea greutate, ca respirarea. Râzânda și plângânda cu lacrimi mari era sărată ca sarea slăvită la ospețe de barbari. Ea era frumoasă ca umbra unui gând. Între ape, numai ea era pământ.” Nichita Stănescu

”Ieri am văzut toamnă, ca și cum aș fi fost, Am văzut-o, ca și cum aș fi avut ochi, Ah, cât de bine mi-a fost în previzibilul de ieri, Ah, cât de bine mi-era când mi-aduceam aminte Că am până când și prieteni Mai zbura câte o pasăre și strigam: „AH , CE ÎNTÂMPLARE A VEDERII!„ Mai stătea câte un arbore pe șosea și-i spuneam: „Bătrâne, n-a-nceput războiul, nu mă spânzur de tine?„ Ieri era o toamnă de aur, Azi părul meu e de argint.” Nichita Stănescu, ”Toamna românească”