”BORACHIO: Află dar, că am câştigat o mie de ducaţi de la Don John. CONRADE: E cu putinţă ca un ticălos să câştige atâta? BORACHIO: Mai bine ai întreba dacă e cu putinţă ca o ticăloşie să fie preţuită atît de mult; pentru că atunci când ticăloşii bogaţi au nevoie de ticăloşi săraci, ticăloşii săraci cer preţul pe care-l vor.” William Shakespeare, ”Mult zgomot pentru nimic”
“Prezicerea viitorului …. este la îndemâna oricui. Și toată lumea o face, pentru că este lesne. Prorocirea nu-i nicio artă. Artă înseamnă prorocirea corectă.” Andrej Sapkowski
”Potrivit relatării biblice, Dumnezeu a creat animalele mai înainte de a-l crea pe om. Elementele animale, instinctele şi dorinţele au existat înainte ca Duhul Sfânt să le lumineze şi să le confere omului. Sufletul animal al omului derivă din elementele cosmice animale, iar regnul animal este aşadar tatăl omului animal. Dacă omul este asemenea tatălui său animal, el seamănă cu un animal; dacă el este asemenea Duhului Sfânt, care îi poate lumina elementele animale, el este asemenea unui zeu. Dacă raţiunea lui este absorbită de instinctele sale animalice, aceasta devine raţiune animală; dacă raţiunea se ridică deasupra dorinţelor lui animale, devine angelică.” Franz Hartman, ”Paracelsus, viața și învățătura”
”Pe la miezul celei de a șaptea nopți, pe când Sentaro se ruga în templu, ușa altarului se deschise și într-o rază de lumină, ca printr-o minune, apăru însuși Jofuku. El l-a chemat pe Sentaro mai aproape și, cu o voce venită parcă din înaltul munților, i-a zis: – Dorința ta este una egoistă și nu poate fi satisfăcută cu ușurință. Tu crezi că ai putea să devii eremit pentru a găsi Elixirul Vieții. Dar știi tu oare cât de grea este viața unui sihastru? Știi că el n-are voie să mănânce decât fructe, pomușoare și coajă de pin? Sihastrul trebuie să se îndepărteze de lume pentru ca inima lui să devină curată ca aurul și liberă de orice dorință pământească. Respectând cu strictețe aceste reguli, el încetează a mai simți foamea, frigul sau căldura, iar corpul lui devine atât de ușor încât poate fi dus de un cocor sau […]
„La ce umblaţi voi singuri fără sfat?” strigă o voce şi zvâcnii cu teamă, ca mânzul când tresare-nspâimântat. Privii pe sus să ştiu ce glas ne cheamă, dar n-am văzut sclipind mai roşu-n foc nici sticlă-ncinsă , nici oţel şi-aramă, de cum sclipea cel ce ne-oprise -n loc.. „Pe-aici, grăi, croieşte brâul scară şi către pace făureşte scoc.” Lumina lui mi-era pe ochi povară şi mă pornii după poeţi arare, ca cel ce paşii după-auz măsoară. Şi-aşa precum a dimineţii boare adie primăvara-mbălsămată, cu dulce iz de iarbă şi de floare, la fel simţii pe fruntea mea pătată aripa lui , precum un vânt fugar, stârnind parfum de-ambrozie curată. „Ferice cei ce-s miruiţi cu har, grăia, astfel că-ndestularea gurii n-aţâţă-n ei mistuitor pojar, ci-i ţine-n frâu la marginea măsurii.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XXIV
”Floare, floare-nsângerată De-a lui Cupidon săgeată Ochii farmecă-i pe dată! Şi să-i pară dalba fată Că-i o stea care-şi arată Strălucirea fără pată. Pentru setea-ţi necurmată, Leacul doar la dânsa-l cată!” William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”
”Iar, suflete, nici ţie nu-ţi ajung Purificări în aerul de ţară; Natura numai, oamenii ei, chiar, N-ajung şi nici căinţa ta amară. Să te cuprinzi temeinic de ideea Acestei vremi, ce prinde astăzi fruct, în tine să îţi zămisleşti cu trudă Imaginea acestui viaduct. Nu îţi va fi mai greu decât acelor Ce-aici, în munţi, l-au construit sub ploi Şi-au însănătoşit pe totdeauna Priveliştea bolnavă de la noi. Fii codru, dacă poți, cu zeci de glasuri, Cu cerbi, cu flori, cu fluturi, cu poteci, Dar nu uita porunca vremii tale; Fii codru-n acest secol — douăzeci.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
”Viaţa mea fu ziuă şi ceru-mi un senin, Speranţa, steaua de-aur mie-mi lucea în sân Până ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut — O, îngere căzut! Şi două stele negre luciră-n negru foc Pe cerul vieţei mele; — iar geniul-noroc Mă lasă-n lume singur, dispare în abis De nour şi de vis. O rază din privire-ţi viaţa mi-a-nnegrit, Din sânul meu speranţa divină a fugit; Norocul şi-a stins steaua… De m-ai iubi măcar — O, înger de amar! Dar nu!… Din lumea-mi neagră tu zbori în calea ta; Sub pasul tău pe-arenă de aur vei călca Când eu pierdut în noapte-mi nimic nu mai sperez, Ci vecinic te visez.” Mihai Eminescu, ”Viața mea fu ziuă”
“Acuma nimeni în lume nu mă va mai putea îndupleca să-mi arunc straiele noi și călduroase și să zgribulesc iarăși în zdrențele lepădate.” Liviu Rebreanu
“Nu cumva timpul era undeva același? Nu cumva trecerea lui era egală și dacă o dată te ocrotea fărămițând primejdia, când te credeai scăpat îți distrugea de asemenea speranțele clădite peste legea lui?” Marin Preda, ”Moromeții”
”Bătrânul pădurar visează parcă, îndrăgostit de codri ca de-o arcă, Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea El a durat-o, rânduind în ea Galop de cerbi, bârlog de urşi şi undukea Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea. Sub ochii lui, plini de senin şi zare, Sub ochii oglindind o depărtare, Dureri şi bucurii de-ale pădurii S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns, Şi neschimbându-şi apa cătăturii In taină-a râs cu ele ori a plâns. Când mierea lunii picură-n frunzişuri, Ivind peste steiuri albe ascuţişuri, Cu gâtul încordat prin seară zboară, îndrăgostiţi un ţap şi-o căprioară… El se afundă-n gânduri pe un trunchi, Privind duios la puşca pe genunchi. Or, primăvara în bârlog ursacii Nu mai încap de maica-le, săracii, Iar ea, dorindu-şi alţii, mai mărunţi, Ii bate şi-i alungă către munţi… El îi priveşte-ntunecat la faţă — Noi începuturi triste de viaţă. Natura, ascultati-o, îi murmură Cântecul ei de ger […]
“Dă-i societății aripi și le va arde pe rug.” Marin Sorescu
”Bătăile versului am prins a deprinde Nu din cărţi, ci din horă, din danţ, Rimele, din bocete şi colinde, Din doinele seara cântate pe şanţ. M-am născut iarna, la Sfântul Andrei, Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă. Munţii ardeau în polei şi lumini, Lupii spulberau scântei din zăpadă. Am strâns sănătate din cremenea neagră, Din vâna de apă, ţâşnind încordat, Şi bătrânii din sat când muriră, Toate iubirile moştenire mi-au dat.” Nicolae Labiș, ”Începutul” (fragment)
”O, chip frumos cu inimă de şarpe! Avut-a vreodată un balaur Bârlog mai minunat? Tiran frumos! O, demon îngeresc şi corb spurcat Cu pene de columb! Miel nesătul Şi rău ca lupul! Suflet ticălos În înveliş dumnezeiesc – eşti tocmai Pe dos de cum apari; becisnic sfânt, Şi sfânt becisnic! Ce făceai, natură, Şi unde-ţi fuse mintea, când, în iad, Ai resădit un suflet diavolesc În raiul pieritor al unui trup Pătruns de frumuseţe? Să fi fost Când va pe lumea asta vreo carte Cu basme mai urâte şi mai hâde, Şi-o legătură mai măiastră? Oh! A stat minciuna-ntr-un palat mai falnic?” William Shakespeare, ”Romeo și Julieta”
”Astfel, tipul acesta dispare bucuros într-un nor de neînţelegeri, care devine cu atît mai dens cu cât mai mult încearcă să-şi ia, spre compensare, cu ajutorul funcţiilor sale slab diferenţiate, masca unei anumite urbanităţi, care e însă în cel mai strident contrast cu adevărata sa natură.” Carl Gustav Jung, ”Puterea sufletului” ”Despre tipurile psihologice”, cap. ”Tipul introvertit”, subcap. ”Tipul gândire introvertită”
