“Așteaptă să vezi, pentru că nu știi dacă în ziua când se va întâmpla — Doamne ferește! — lucrul de care te temi, el îți va părea atât de grozav cum îl vezi acum în închipuirea ta: așteaptă să vezi, și dacă durerea-ți va fi adevărată, plângi trei zile de-a rândul, apoi zi: “Tu, Doamne, ai voit așa!”, te șterge la ochi, caută-ți un alt izvor de mângâiere și mergi cu el mai departe, căci viața e scurtă și n-ai timp să te oprești mai mult în cale.” Ioan Slavici, ”Moara cu Noroc”
“Căci numai mintea omenească, neputincioasă de a cuprinde tot, a născocit împărțirile care sunt pricina tuturor neînțelegerilor. Inima omului dezleagă ușor toate tainele. Inima e cheia înțelepciunii.” Liviu Rebreanu, ”Adam și Eva”
“Și cu toate acestea singurătatea care ne face semne de departe, semne prietenești, ale unei tandreți infinite, nu ne sperie (pe unii îi sperie, fiindcă frumoasa zeiță nu-ți promite nimic care nu există în tine însuți)…” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
”Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu. Văzduhul topit ca ceara-n arșița de soare curgea de-a lungul peste miriști ca un râu. Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul și-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund. N-avea să-mi spună nimic pământul? Tot pământu-acesta neândurator de larg și-ucigător de mut, nimic? Ca să-l aud mai bine mi-am lipit de glii urechea – îndoielnic și supus – și pe sub glii ți-am auzit a inimei bătaie zgomotoasă. Pământul răspundea.” Lucian Blaga, ”Pământul”
”Şi vara, şi nopţile ei, S-a dus, şi câmpu-i veştejit – Te-am aşteptat pe lângă tei, Tu, n-ai venit! Târziu, şi toamna a plecat, Frunzişul tot e răvăşit – Plângând, pe drumuri, te-am chemat, Tu, n-ai venit!” George Bacovia
A venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine, mai bine cu umbra ta. Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuțite pân’ la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin. Și-atunci mă apropii de pietre și tac, iau cuvintele și le-nec în mare. Șuier luna și o răsar și o prefac Într-o dragoste mare. Versuri după Nichita Stănescu.
”Zdrobit cum sânt, Mă poate trage acum şi-un fir de aţă. Ne-am înţeles. Durerile ciudate Cer leacuri pe potriva lor. Hai, doamnă, Să mori ca să trăieşti.” William Shakespeare, ”Mult zgomot pentru nimic”
”De-aceea, pază bună: fereşte ochii-n lături Şi cu muieri frumoase tu să nu tai la sfaturi: Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii Şi-n inimă îţi bagă ea viermele vieţii. Să nu pătrundă amor în mintea lunecoasă. Priviri iscoditoare a feţelor frumoase Oare aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii. Şi vălul dulce, umed, a păcii ş-adormirii: Şi o privire-n treacăt din arcul cel cu gene Te-nvaţă crud durerea vieţii pămîntene. Zadarnic dulce-i gura, zadarnic ochi-s tineri, Venin e-n sărutarea păgînei zîne Vineri.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”Deşi-n copilărie şi-n lupte-am fost păreche Te rog m-ascultă astăzi c-o singură ureche Şi, pentru ca mânia-ţi defel să n-o întărt, Tu crede cum că gura-mi spune cuvânt deşărt, Iar cealaltă ureche cu grijă o încuie Ca să mai aibă ş-alţii altăceva să-ţi spuie. Şi judecăţi pustie să nu faci în viaţă Fără trei martori, fără cel clevetit de faţă.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”De trup am fost (ci minte nu-i să poată pricepe-aici un corp ce-n corp pătrunde şi cel’lalt rabdă nefiind chip să-l scoată), ne-ar arde-n piept dorinţi şi mai profunde de-a-ntrezări esenţa -n care vezi cum firea noastră Domnu-întrepătrunde. Acolo vom zări fără dovezi tot ce ni-e sfânt în lume prin credinţă, precum pe Domnul nevăzut îl crezi. „Madonă ,-am zis, cu-adâncă umilinţă îi mulţumesc lui Dumnezeu că-mi dete, smulgându-mă din lume, oblăduinţă.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Paradisul”, Cântul II
”Numai trei? Doar atât? Haide! Doi ori doi fac cât? Iată-a patra se arată, Cupidon, cu-a lui săgeată, Sfârtecă pe biata fată!” William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”
”Prietene, nu căuta scăpări Crezând că ispăşit-ai vina-n vină Şi nici nu-ţi asfinţi sub tânguiri Prisosul ce ţi-l dărui, de lumină. Cântarea care-ai fi putut s-o-nalţi Au înălţat-o alţii — nu te doară — Ci alta mai târziu poţi înălţa, Dar adevăru-i că putea să moară.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
“Iată acuma un atom spiritual pierzându-și echilibrul. Cele două principii se diferențiază îndată în două suflete, bărbat și femeie, sortite de-acum vieții materiale. Urmează căi diferite spre aceeași țintă. Trebuie să treacă prin toate planurile existenței pământești, purtând pretutindeni dorul lor de unire și permanenta nostalgie după lumea spirituală. În clipa când sufletul gol se întrupează, începe viața omului. Pentru suflet e încercarea supremă. Încătușat complet în coaja materială, trebuie să-și recucerească anevoie cunoștința de sine, să urmeze supus legile vieții materiale. Mereu trează stăruie doar trebuința de-a găsi perechea lui de echilibru. Bărbatul și femeia se caută în vălmășagul imens al vieții omenești. Un bărbat din milioane de bărbați dorește pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur și una singură! Adam și Eva! Căutarea reciprocă, inconștientă și irezistibilă, e însuși rostul vieții omului. Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac și se desfac toate […]
“N-o să trăiesc cât lumea și n-o să mor de două ori, se mai spune. E un gând de om, legat de viața plină, singura care există și care continuă și după noi, în timp ce ticălosul e pedepsit să se sperie necontenit. De aceea îi e atât de groază să rămână singur în tăcerea odăii sale. Dacă mor, îi vine lui gândul, n-o să mai pot înfuleca și bea la nesfârșite petreceri, n-o să mai pot să țes intrigi împotriva altora, n-o să mai pot să-mi aduc în pat în fiecare noapte altă muiere. Ticălosul e legat de viață, nu „și-o trăiește”, cum e el ferm încredințat, căci viața înseamnă și moarte, or cu moartea el nu e în regulă, deși o sfidează tot timpul gălăgios și cinic… Se mai spune că adesea ticălosul are somnul adânc și liniștit și că puțin îi pasă de îndrăznețele lui fărădelegi comise […]
”Analizînd într-o carte recentă simbolurile şi ima¬ginile specific gnostice, Hans Jonas a stăruit asupra im¬portanţei motivelor de „cădere, capturare, părăsire, dor de ţară, apatie, somn, beţie”. Nu e cazul să reluăm aici acest voluminos dosar. Vom cita totuşi câteva exemple deosebit de sugestive. Întorcîndu-şi privirile înspre materie „şi arzînd de dorinţa de a face cunoştinţă cu trupul”, sufletul uită propria lui identitate. „Uită unde a sălăşluit la origine, adevăratul său centru, fiinţa sa veşnică.” În aceşti ter¬meni înfăţişează El Châtîbî credinţa centrală a harrani-ţilor. Potrivit gnosticilor, oamenii nu numai că dorm, dar şi iubesc somnul. „De ce oare veţi iubi întotdeauna somnul şi de ce vă veţi poticni împreună cu acei care se poticnesc?„ întreabă Geneza. „Cel care aude să se trezească din somnul său greu„, stă scris în Apocriful lui Ioan.” Mircea Eliade, ”Aspecte ale mitului”, cap. 7