”Iubire, lumina gingașă
Ce ochii iubitei o varsă într-ai mei,
Robitu-m-a pururi și ție și ei.

Pornit-a din ochii ei mândri lucoarea
Ce inima-n focul tău aprig mi-a-ncins,
Prin ochii-mi setoși pătrunzând.
Și cât ți-e de mare puterea, strânsoarea,
Chipu-i frumos să pricep m-a deprins,
Chip ce, purtându-l în gând,
Simțit-am că umblu-nchinând
Tot ce-i frumos numai ei, ce-a ajuns
Să-mi smulgă suspine din suflet și plâns.

Ajuns-am, dar, slugă plecată să-ți fiu,
Ție, iubire, stăpână-ndrăgită
Și mila ți-aștept prea smerit.
Dar încă mă tem și bine nu știu
De dragostea mea și credința cinstită
Știută cu gând deslușit
De-aceea ce-n veci a robit
Mintea mea toată cu-atâta putere,
Că numai la dânsa găsesc mângâiere.

De aceea te rog, stăpână iubită,
De dragul meu fă-o să guste puțin
Din focul ce altora-l dai,
Căci trudă mi-e viața, mi-e caznă cumplită
Și pier de iubire, de dor și de chin.
Fii bună, durerii-mi dă grai
Când fi-va prilejul să-l ai
Și cere iubitei milă de mine.
O, drag mi-ar fi atuncea să fiu lângă tine!”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”