Wallflowers

”În cele de pe urmă însă, regina, ca să facă și ea ca înaintașii ei, deși mulți dintre cei de față cântaseră de bună voie tot felul de cântări, îi porunci lui Pamfilo să cânte și el una, iar dânsul începu pe dată: Iubire, atâta belșug De bine și-adânci bucurii mi-ai adus, Că inima-mi râde, de-n chinuri sunt pus. Năvalnic îmi bat bucuriile-n piept, De tine stârnite Și aprig mai cresc. Năvalnic se zbat să iasă din piept. Și-n față ivite iubire-mi vădesc; De e să iubesc Și dorul mereu să mă-ndemne mai sus, Dulce mi-e chinul la care sunt pus. Nu pot fericirea prin cânt să mi-o arăt, Iubire, și nici să mi-o scriu Pe foaie cu peana. Să pot și de frică m-aș da îndărăt Să nu se prefacă, de-o știu Și alții, în durere și rană. E bine cum e; căci vană Mi-ar fi străduința și vorbele […]

”O, viață de chin necurmat! Putea-voi cândva, din nou fericită Să-nnod firulvieții, de unde-a plecat? Nu știu: prea mă arde, mă mistuie-n piept Dorul – foc și vâlvoare – De ceea ce-a fost deplină-mplinire. Pe alții să-ntreb nu cutez, nici aștept Răspuns la-ntrebare. Tu singur, iubite, ce-ai pus stăpânire Pe-ntreaga mea fire, Spune-mi să știu și nădejde-nsorită Sădește-mi în sufletul greu încercat. Să spun n-aș putea ce dulce simțire Înpiept mi se zbate. De ziua, nici noaptea nu-mi găsesc pace. Căci văzul, auzul și-a simțului fire în parte și toate Aprins-au văpaia ce-n suflet îmi zace Și inima-mi coace. Tu singur, iubite, simțirea pierită Mi-o poți întări, doar tu, nimeni alt! O, spune-mi de-ajunge-voi oare și când Ochii să-ți văd înc-o dată La locul pe unde sărutul le-am dat. Spune-mi, iubite, că vii pe curând, Spune-mi și-alină-mi pe dată Durerile multe ce-n piept mi se zbat. Fie, cât fi-vei plecat […]

”N-aș ști să spun, frumoase doamne, cine greșește mai vârtos: firea când împreună un suflet nobil c-un trup hâd, ori poate soarta când alege un meșteșug netrebnic unei făpturi cu suflet nobil, precum s-a întâmplat cu florentinul nostru Cisti, ori precum zilnic se întâmplă cu atâția, după cum vedem. Căci pe numitul Cisti, om înzestrat de la natură c-un suflet nobil și ales, soarta îl făcu brutar. Și eu de bună seamă aș blestema și firea și soarta deopotrivă, dacă n-aș ști că cea dintâi e cumpănită și înțeleaptă, iar că pe de-altă parte soarta are o mie de ochi, deși prostia omenească o înfățișează oarbă. De aceea socotesc că ele, prevăzătoare fiind și înțelepte foarte, fac tocmai ca și oamenii când, neștiind ce anume le pregătește viitorul, își îngroapă lucrurile cele mai de preț, ca să le aibă la nevoie în cine știe ce ungher netrebnic de princasă, de […]

”Visul din istorioara de adineauri îmi dă prilejul să vă spun o povestire, în care – spre deosebire de visul din povestea Filomenei, în care era vorba despre lucruri întâmplate mai înainte – e vorba despre două visuri care s-au și adeverit, de îndată ce-au fost povestite de cei ce le-au visat. Căci trebuie să știți, prea iubitoare doamne, că nu e om pe lumea asta care să nu viseze în somn tot soiul de năzbâtii; și deși năzbâtiile acestea îți par adevărate numai în timpul somnului, pentru că atunci când te trezești vezi limpede că numai unele sunt adevărate, altele doar cu putință și-a treia parte cu totul în afară de adevăr, cu toate acestea, zic, se întâmplă adeseori ca ele să se adeverească. Din pricina aceasta mulți dau crezare viselor, punând temei pe ele la fel precum ar pune pe orice lucru văzut aievea și ca atare de […]

”Cum ce mai e și asta? Doar nu tu ai zis de mii de ori: „cine de cine n-are parte cât ține noaptea se tot zbate„?” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”