Wallflowers

”Iubită dulce, o, mă lasă
Să privesc faţa-ţi, ochiul tău ceresc,
Să mângâi păru-ţi d-aùree mătase,
Privindu-te, de-amor să-nebunesc!
Ah, braţul tău rotund e alb — se lasă
Cu graţie pe umerii-mi — privesc
În ochii tăi, în faţa ta — în gura jună,
S-ascult uimit la vorba ta nebună!
Nebună, că nu are şir şi minte,
Ci graţie ş-amor copilăros,
La gura ta, care zâmbind îmi minte
Spre-a coperi misterul cel duios,
Ce-mi spune nu — când da ochiu-ţi fierbinte
Din genele-i îmi spune voluptos —
Ah, tot amorul meu, copil în raze,
E concentrat în fiinţa-ţi luminoasă!
Surâsul tău o rază e de soare,
Şi ochii tăi sunt stele-n noaptea mea,
Şi sânul tău de vergină, ninsoare,
Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta,
Când tremurând priveşti şi zâmbitoare
La-a lui dulci flori ce cresc alăturea —
Şi sărutarea ta — oh, spune, spune
Cu ce s-aseamăn dulcea-acea minune!
De n-ai fi tu, ce-ar folosi viaţa,
Speranţele-i, şi binele-i, şi tot!
Un vis ar fi amestecat cu ceaţa,
Un chin ar fi — ce l-aş sfârşi să pot;
Pe când astfel o noapte e măreaţă,
Pierdută-n stele ce în cer înot,
Prin ele trece melancolic luna —
O gură dă-mi, iubito — şi-ncă una!
Spre sărutare gura-ţi se încreaţă
Şi ochii tăi privesc întunecat
Şi visători. — Iubito, tu, glumeaţă,
Nu ştii c-a săruta e un păcat
Şi că-n întunecata lor dulceaţă
Nu s-uită ochii de copii vodat’ —
Fără să plângă-n urmă-a lor langoare
Şi voluptoasa lor întunecare!
Căci ce ai zice dacă eu acuma
Aş uita toate… tu mă înţelegi —
E drept că ţie-o vorbă-ţi trebui numa
Ca toată firea mea în lanţ s-o legi —
Dar vorba aceea sèrie-ori de glumă
Cu care pasiunea-mi s-o diregi
Vei spune tu? — O, taci — o, taci, n-o spune —
Ai spus-o? -S mânios, tu,-nţelepciune!
În van vorba ta blând povăţuieşte —
La seriozitatea ta surâd;
Spre sărutare gura-ţi se-ncreţeşte,
Spre sărutare ochii tăi se-nchid;
Şireată eşti! sub geana ce umbreşte
Ochii-ţi sclipesc, şi-mi pare că ei râd;
Cu braţul ţi-i acoperi?… Supărată?
Ce te prefaci, iubita mea şireată?”
Mihai Eminescu, ”Iubită dulce, o, mă lasă…”