”Numai trei? Doar atât? Haide! Doi ori doi fac cât? Iată-a patra se arată, Cupidon, cu-a lui săgeată, Sfârtecă pe biata fată!” William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”
”Prietene, nu căuta scăpări Crezând că ispăşit-ai vina-n vină Şi nici nu-ţi asfinţi sub tânguiri Prisosul ce ţi-l dărui, de lumină. Cântarea care-ai fi putut s-o-nalţi Au înălţat-o alţii — nu te doară — Ci alta mai târziu poţi înălţa, Dar adevăru-i că putea să moară.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
“Iată acuma un atom spiritual pierzându-și echilibrul. Cele două principii se diferențiază îndată în două suflete, bărbat și femeie, sortite de-acum vieții materiale. Urmează căi diferite spre aceeași țintă. Trebuie să treacă prin toate planurile existenței pământești, purtând pretutindeni dorul lor de unire și permanenta nostalgie după lumea spirituală. În clipa când sufletul gol se întrupează, începe viața omului. Pentru suflet e încercarea supremă. Încătușat complet în coaja materială, trebuie să-și recucerească anevoie cunoștința de sine, să urmeze supus legile vieții materiale. Mereu trează stăruie doar trebuința de-a găsi perechea lui de echilibru. Bărbatul și femeia se caută în vălmășagul imens al vieții omenești. Un bărbat din milioane de bărbați dorește pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur și una singură! Adam și Eva! Căutarea reciprocă, inconștientă și irezistibilă, e însuși rostul vieții omului. Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac și se desfac toate […]
“N-o să trăiesc cât lumea și n-o să mor de două ori, se mai spune. E un gând de om, legat de viața plină, singura care există și care continuă și după noi, în timp ce ticălosul e pedepsit să se sperie necontenit. De aceea îi e atât de groază să rămână singur în tăcerea odăii sale. Dacă mor, îi vine lui gândul, n-o să mai pot înfuleca și bea la nesfârșite petreceri, n-o să mai pot să țes intrigi împotriva altora, n-o să mai pot să-mi aduc în pat în fiecare noapte altă muiere. Ticălosul e legat de viață, nu „și-o trăiește”, cum e el ferm încredințat, căci viața înseamnă și moarte, or cu moartea el nu e în regulă, deși o sfidează tot timpul gălăgios și cinic… Se mai spune că adesea ticălosul are somnul adânc și liniștit și că puțin îi pasă de îndrăznețele lui fărădelegi comise […]
”Analizînd într-o carte recentă simbolurile şi ima¬ginile specific gnostice, Hans Jonas a stăruit asupra im¬portanţei motivelor de „cădere, capturare, părăsire, dor de ţară, apatie, somn, beţie”. Nu e cazul să reluăm aici acest voluminos dosar. Vom cita totuşi câteva exemple deosebit de sugestive. Întorcîndu-şi privirile înspre materie „şi arzînd de dorinţa de a face cunoştinţă cu trupul”, sufletul uită propria lui identitate. „Uită unde a sălăşluit la origine, adevăratul său centru, fiinţa sa veşnică.” În aceşti ter¬meni înfăţişează El Châtîbî credinţa centrală a harrani-ţilor. Potrivit gnosticilor, oamenii nu numai că dorm, dar şi iubesc somnul. „De ce oare veţi iubi întotdeauna somnul şi de ce vă veţi poticni împreună cu acei care se poticnesc?„ întreabă Geneza. „Cel care aude să se trezească din somnul său greu„, stă scris în Apocriful lui Ioan.” Mircea Eliade, ”Aspecte ale mitului”, cap. 7
”În cel de al doilea caz, acela al întoarcerii progre¬sive la origine, avem de-a face cu o rememorare me¬ticuloasă şi exhaustivă a evenimentelor personale şi isto¬rice. Desigur, şi în cazul acesta scopul ultim e de a „arde” aceste amintiri, de a le suprima întrucîtva, retrăindu-le şi desprinzîndu-ne de ele. Dar nu mai e vorba să le ştergem instantaneu spre a da cât mai repede cu putinţă de clipa originară. Dimpotrivă, impor¬tant este să ne rememorăm chiar şi amănuntele cele mai neînsemnate ale existenţei (prezente sau anterioare), căci numai mulţumită, acestei amintiri ajungem să „ardem” trecutul nostru, să-l dominăm, să-l împiedicăm să in¬tervină în prezent.” Mircea Eliade, ”Aspecte ale mitului”, cap. 5
”Lorenzo: Nebunii n-au urechi! Romeo: La ce-ar avea, Când n-au ochi înţelepţi?” William Shakespeare, ”Romeo și Julieta”
”Cu toate că-s frumoasă şi am parfum de lotuşi, Deşi am ca laleaua obraz catifelat Şi svelt ca chiparosul mi-e trupul, spune-mi, totuşi, Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schiţat?” Omar Khayyam, ”Nimicnicia şi absurdul vieţii” (fragment)
”Îngăduie-mi să-ţi dau un sfat. Cei doi S-au dus, convinşi că fiica ta e moartă; Ce-ar fi s-o ţii în taină-aici un timp, Dând tuturor de veste c-a murit? îmbracă, dar, veşmânt cernit, şi-atîrnă Un epitaf în cripta stirpei voastre Şi fă, după tipic, tot ce se cere Când cineva se stinge dintre vii. Ce rost să aibă-acestea? La ce bun? Ducând la bun sfârşit ce vrem să facem, Putem schimba bârfeala-n remuşcare. Atîta însă nu e mare lucru; Aştept un rod mai bun al trudei noastre. Murind, cum se va spune, chiar în clipa în care au scuipat-o în obraz, Vor plînge-o, căind-o şi iertînd-o, Toţi cei ce-au auzit. Aşa se-ntîmplă: Nu preţuim cu-adevărat un lucru Atunci când îl avem: dar dacă-l pierdem, Tânjim de dorul lui, aflînd virtutea Ce n-am văzut-o cât îl stăpîneam. Cu Claudio la fel se va petrece; Aflînd că vorba lui a omorît-o, în […]
”Şi toate-s potrivite, frumoase mădulări: O, mi se sfarmă mintea, şi aerul din nări Abia ajunge-n suflet… şi inima se strînge, Te-aş omorî în braţe şi mijlocul ţi-aş frânge, Ţi-aş sângera eu buza c-o crudă sărutare, Căci patima-mi de flacări o margine nu are.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”Instinctul poartă focul către lună; el dă imbold mişcării-n tot ce moare şi iarăşi el pământu-n sine-adună. Săgeata’ lui şi-n cel ce minte n-are la fel loveşte ca şi-n cel ce simte iubire-n piept şi-a cugeta e-n stare. A rânduielii cea de veci sorginte alină ceru-n jurul cui pripit roteşte-alt cer, cu-a sale raze sfinte; şi către el, precum spre-un ţel ursit, ne duce vrere-acelei corzi de unde săgeata trasă-n ţintă-a nimerit. Dar precum forma -adesea nu răspunde gândirii celui care-o-aşterne-n carte, fiindcă materia-n fapt nu-i corespunde, la fel de calea dreaptă se desparte făptura uneori, ce-având putere, se pleacă-mpinsă-astfel de altă parte (întocmai precum fulgeru-n cădere) atuncea când instinctul e mânat către pământ de-o searbădă plăcere. De-aceea zic, să nu rămâi mirat că zbori la cer, cum nu te miri că-n vale se scurge-un râu -s- din munte revărsat. Mirare-ar fi de te-ai opri în cale când piedici n-ai […]
”De nu m-alintă soarta, nici norocul, Şi n-am, ca tine, parte de iubire, Şi dragostea mea nu e răsplătită, E pricină de milă, nu de râs.” William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”
”E-o dimineaţă — parcă niciodată Nu mi-a fost dat o alta să privesc. Pădurile sclipesc a primăvară Şi fumuri calde-n crengi se-ncolăcesc. Simt — nevăzută-n aer — o putere. Vâsleşte des, cu aripe subţiri, Mă umple când cu-nfiorări voioase Şi când cu dureroase răbufniri. Trec în galop sub streşini de pădure, Sorb aerul şi ca pe-o apă-l sâmt. Şi totu-mi pare-atât de larg în juru-mi, Şi iarăşi totu-mi pare-atât de strâmt! Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate, Mă-nconjură în roiuri de scântei Sălbatica pădurii tinereţe Şi-nţelepciunea bătrânească-a ei.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
“Ano! nu te nedumeri, nu te întreba la ce mă gândesc când mă vezi tăcut, căci toate le fac numai din dragoste către tine, care ai luminat zilele vieții mele; nu-ți face gânduri rele, că nu vreau să împarți necazurile vieții cu mine, ci să le port eu însumi. Ano! te gândește că-mi trece ca un junghi prin inimă când te văd tristă ori mâhnită și ori de ce te-ai întrista ori mâhni, eu nu pot să cred alta decât că eu sunt de vină. Ano! sunt un om bănuit, om lăsat pe chezășie, am poate să cad la închisoare, dar tu nu te mâhni când vei vedea că jandarmii se pun să ne caute în casă, ci-ți pune toată credința în mine, căci toate vor trece în câteva zile și câtă vreme dragostea către tine îmi va lumina calea, ferită vei fi de orice supărare” Ioan Slavici, ”Moara cu […]
“Cine vrea să explice totul prin cuvinte ajunge curând să nu poată explica nimic! Eroarea începe din clipa când vrem să identificăm cuvântul cu spiritul. Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înțelege.” Liviu Rebreanu, ”Adam și Eva”
