”Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta şi tu odată peste veacuri pe coarde dulci de linişte, pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie?” Lucian Blaga
“Și tot ce nu reușesc să trăiască Întîmple-li-se în somn” Ana Blandiana, ”Ochiul de greier”
”Un strat lăptos de aburi mai stărui pe zare… Dar într-o zi se rupse şi prin spărturi văzui Copacul despletindu-şi în coame şi frunzare Tot aurul lui verde şi toată floarea lui. Orbit, plecat minunii, mi-am spus: să nu mai pregeţi! El numai pentru tine şi-a pus un alt vestmânt, Zoreşte spre belşugul miresmei şi alege-ţi Pat neted în plocadul de ierburi şi pământ. II Aşa am pus deoparte şi munca migăloasă, Şi trândăvia iernii, şi grijile de ieri. Ca singur, în şoptirea născândei adieri S-o iau pe cărăruia de humă lunecoasă. Curând în miezul luncii, un neştiut fior Simții urcând prin lucruri spre fiinţa mai deplină, Din jgheabul pietrii,-n lujer, din brazdă, în tulpină: Nestânjenitul vieţii fior biruitor.” George Bacovia, ”Driada” (fragment)
”Trăiam în bulion, trăiam în fructe Trăiam în dulci latrine, duceam naive lupte Iubeam păianjeni fără ca să-mi pese, Pe tăvi dormeam alături de mari fese.. Azi sunt ca o mătase, Doar sufletul îmi lunecă prin casă Azi sunt ca o mătase, Doar sufletul îmi lunecă prin casă. Cerbi uriași cu fluturi calzi în gură Alunecă prin somn Însângerați de frăgezimea ierbii Pe lacuri mari plutesc striviți de nuferi proaspeți cerbii. Azi sunt ca o mătase. Azi sunt ca o mătase (sunt ca o mătase) x2 Doar sufletul îmi lunecă prin casă (sunt ca o mătase) x3 Azi sunt ca o mătase Doar sufletul îmi lunecă prin casă. Sunt ca o mătase x5 Sunt ca o mătase” Versuri: Emil Brumaru
”Din vârf de munți amurgul suflă cu buze roșii în spuza unor nori și-atâta jăraticul ascuns sub valul lor subțire de cenușă. O rază ce vine goană din apus și-adună aripile și se lasă tremurând pe-o frunză: dar prea e grea povara – și frunza cade. O, sufletul! Să mi-l ascund mai bine-n piept și mai adânc, să nu-l ajungă nici o rază de lumină: s-ar prăbuși. E toamnă.” Lucian Blaga, ”Amurg de toamnă”
”Eu nu mă căiesc, c-am adunat în suflet și noroi – dar mă gândesc la tine. Cu ghiare de lumină o dimineață-și va ucide-odată visul, că sufletul mi-așa curat, cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede. Vei plânge mult atunci ori vei ierta ? Vei plânge mult ori vei zâmbi de razele acelei dimineți, în care eu ți-oi zice fără umbră de căință: „Nu știi, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?” Lucian Blaga, ”Vei plânge mult ori vei zâmbi”
“Orice urmă Orice urmă-i o rană, Nu-ntoarce capul Și nu zgîndări cu privirea Amprentele inflamate Pe care le-ai lăsat pe obiecte Și plăgile, sîngerînd cu noroi, Ale pașilor. Orice urmă-i o rană În carnea albă-a ratării, Nu-ți mai lăsa visul Să se răsucească Avid de suferință În trecut. Treci înainte Îmbălsămat în uitare, Golit de-amintiri ca un mort De putrezitele lui măruntaie.” Ana Blandiana, ”Ochiul de greier”
“Când izgonit din cuibul veşniciei întâiul om trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea, norii – şi din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul – Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. Odată istovit de-albastrul prea senin al primăverii, cu suflet de copil întâiul om căzu cu faţa-n pulberea pământului: „Stăpâne, ia-mi vederea, ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii c-un giulgiu, să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, căci vezi – lumina lor mă doare”. Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare îi dete – lacrimile.” Lucian Blaga, ”Lacrimile”
”De prea mult aur crapă boabele de grâu. Ici-colo roșii stropi de mac și-n lan o fată cu gene lungi ca spicele de orz. Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului și cântă. Eu zac în umbra unor maci, fără dorinți, fără mustrări, fără căinți și fără-ndemnuri, numai trup și numai lut. Ea cântă și eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naște sufletul.” Lucian Blaga, ”În lan”
“C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine şi inima mi-o prind de mână. Tremurând îmi strâng comoara la ureche şi ascult. Îmi pare că ţin în mâini o scoică, în care prelung şi neînţeles răsună zvonul unei mări necunoscute. O, voi ajunge, voi ajunge vreodat’ pe malul acelei mări, pe care azi o simt, dar nu o văd ?” Lucian Blaga, ”Scoica”
”Numai pe tine te am trecătorul meu trup și totuși flori albe și roșii, eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet ce-l port. Dați-mi un trup voi munților, mărilor, dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin! Pământule larg fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năpraznice inimi, prefă-te-n lăcașul furtunilor, cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic! Prin cosmos auzi-s-ar atuncia măreții mei pași și-ar apare năvalnic și liber cum sunt, pământule sfânt. Când aș iubi, mi-aș întinde spre cer toate mările ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți, spre cer să-l cuprind, mijlocul să-i frâng să-i sărut sclipitoarele stele. Când aș urî, aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă bieți sori călători și poate-aș zâmbi. Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup.” Lucian Blaga, ”Dați-mi un trup voi munților”
“Man is a little world–a microcosm inside the great universe. Like a fetus, he is suspended, by all his three spirits, in the matrix of the macrocosmos; and while his terrestrial body is in constant sympathy with its parent earth, his astral soul lives in unison with the sidereal anima mundi. He is in it, as it is in him, for the world-pervading element fills all space, and is space itself, only shoreless and infinite. As to his third spirit, the divine, what is it but an infinitesimal ray, one of the countless radiations proceeding directly from the Highest Cause–the Spiritual Light of the World? This is the trinity of organic and inorganic nature–the spiritual and the physical, which are three in one, and of which Proclus says that ‘The first monad is the Eternal God; the second, eternity; the third, the paradigm, or pattern of the universe;’ the three […]
“Believe in your infinite potential. Your only limitations are those you set upon yourself.” Roy T. Bennett, ”The Light in the Heart”
“Nu numai cei mai bine de 20 de ani de comunism, pe care eu îi trăisem și ei nu, dar și mecanismele lor mentale erau diferite de ale mele, eu încercam să rămân liberă prin cultură, ei credeau că distrugând cultura, devin mai liberi. Rareori în viață m-am simțit mai singura decât în acele zile, când umblam prin Paris și înțelegeam că excesul de libertate, care devenea în ultimă instanță o formă de prostie, putea fi la fel de greu de suportat și chiar la fel de periculos ca lipsa de libertate. „Lumea liberă” pe care o visam de pe malul Gulagului conținea o doză, care putea fi letală, de absurd, ca și dictatura.” Ana Blandiana, ”Soră lume”
”S-a dus albastrul cer senin Şi primăvara s-a sfârşit- Te-am aşteptat în lung suspin, Tu, n-ai venit ! Şi vara, cu nopţile ei, S-a dus, şi câmpu-i vestejit- Te-am aşteptat pe lângă tei, Tu, n-ai venit ! Târziu, şi toamna a plecat, Frunzişul tot e răvăşit- Plângând, pe drumuri, te-am chemat, Tu, n-ai venit ! Iar, mâni, cu-al iernei trist pustiu, De mine-atunci nu vei mai şti- Nu mai veni !” George Bacovia, ”Ecou de romanță”
