„M-am născut sașiu, dislexic, bâlbâit, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță“!
Când m-am născut, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă…
Aveam un strabism foarte pronunţat, eram dislexic şi abia citeam, toţi cei din jur râdeau de mine, profesori şi copii, eram numit «prostu’ clasei», mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât şi de atunci nu prea am mai desenat.
Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt prost, urât, şi că nu sunt bun de nimic!
Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns, şi a vorbit puţin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi şi mi-a spus clar: „Tu eşti un geniu„. Iar eu am început să fiu”.
Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trăi intreaga viață crezând că este prost„.”
”Poveste de mai” (versuri/lyrics)
Melodie de: Ștefan Bănică Jr.
S-au văzut prima oară-ntr-o seară de mai
S-au plăcut, el avea părul scurt, ea bălai
Parcă se cunoșteau, ochi în ochi se priveau
Ca și când timpul ar sta în loc.
Nu știa ce să-i spună și se fâstâcea
El era cu doi ani mai în vârstă ca ea
La același liceu, cu același troleu
Mergeau dar fără să fi știut.
Refren:
Se-ntâmplă oare s-ajungi să îți găsești
O jumătate cu care toată viața ai să trăiești.
Peste un timp, și-au dat mâna și s-au logodit
Se iubeau, erau tineri și n-aveau nimic
Însă nu mai conta, erau doar el și ea
Într-o poveste cum n-a mai fost.
Mai târziu, nici pe ei anii nu i-au iertat
Ea purta ochelari, el era grizonat
Ședeau lângă copii, senini ca-n prima zi
Și se gândeau la o seară de mai.
“Fericirea nu poate veni decât din scurgerea neîncetată a clipelor liniştite şi senine, fiindcă ce altceva e suferinţa decât o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care face să apese asupra ei tot ce există?”
”- Domnule, spuse Villefort, pe cuvântul meu de onoare, mă copleşiţi, căci n-am auzit niciodată pe cineva vorbind astfel.
– Aceasta pentru că aţi rămas închis, în permanenţă, în cercul condiţiunilor generale şi pentru că nu aţi îndrăznit niciodată să vă înălţaţi cu un fâlfâit de aripă în sferele superioare pe care Dumnezeu le-a populat cu făpturi invizibile sau excepţionale.
– Şi admiteţi, domnule, că sferele acestea există şi că făpturile excepţionale şi invizibile se amestecă printre noi?
– De ce nu? Vedeţi oare aerul pe care îl respiraţi şi fără de care n-aţi putea să trăiţi?
– În cazul acesta nu vedem nici făpturile despre care pomeniţi?
– Ba da, le vedeţi, când Dumnezeu îngăduie ca ele să se materializeze. Le atingeţi, le loviţi cu cotul, le vorbiţi şi ele vă răspund.
– O, mărturisesc, spuse Villefort zâmbind, că aş vrea tare mult să fiu prevenit când una dintre aceste fiinţe se va găsi în contact cu mine.
– Aţi fost servit după plac, domnule; căci aţi fost prevenit adineauri şi chiar acum vă previn eu.
– Aşadar, dumneavoastră?
– Sunt una dintre aceste făpturi excepţionale, da, domnule şi cred că până astăzi nici un om nu s-a găsit într-o situaţie asemănătoare cu a mea.”
Alexandre Dumas, ”Contele de Monte Cristo”
Actorul Jim Caviezel, în rolul Contelui de Monte Cristo
Îndrăgitul autor și istoric al religiilor, Mircea Eliade
”Acum câţiva ani, am trăit o bucată bună de timp în preajma unui om mare. Era într-adevăr un om mare; matur, creator, original, glorios. Se vorbea despre el în trei continente. Opera lui ştiinţifică era pe deplin acceptată şi premiată pretutindeni. Aproape că nu mai întâmpina acea rezistenţă sau controversă care caracterizează un om viu.
Şi acest om mare primea zilnic scrisori sau intervenţii, din toate părţile lumii, pe care el le citea cu multă plăcere. Un singur lucru îl umilea; se vorbea acolo, întotdeauna, de „timpul răpit”, de „bunătatea” la care face apel petiţionarul, şi altele. Ori, acest om mare şi celebru, îşi pierdea o bună bucată din zi citind romane poliţiste, moţăind pe fotoliu, sau ciorovăindu-se cu nevastă-sa. Am asistat odată la o scenă impresionantă. O americancă, în trecere prin localitate, a vrut să-l vadă şi să-i vorbească. Eram de faţă. Buna femeie a stat numai vreo zece minute, în care timp a ascultat cu sfinţenie tot ce i-a spus maestrul. Se scuza mereu că îi răpeşte timpul preţios. Ea credea – cum credem toţi, noi, ceştilalţi – că maestrul îşi consumă timpul creând, scriind sau meditând. A plecat cerând mii de scuze. Am condus-o până la uşă. Făcuse o călătorie de patruzeci de zile ca să stea zece minute de vorbă cu maestrul ei spiritual.
Când m-am întors din nou în camera lui, l-am găsit scărpinându-se pe picioare cu o imensă voluptate. Mi-a spus: „Ce oameni interesanţi, americanii ăştia!„. Apoi şi-a reluat romanul, inevitabilul roman de Edgard Wallace. În acea seară a fost la Cinematograf.
Vă spun toate acestea fără nicio ironie. Omul acesta era şi este într-adevăr mare. Totuşi, nu trebuie să exagerăm; să nu credem că asemenea oameni sunt imateriali, că un geniu nu are nevoie de cele mai mediocre bucurii, de cele mai plate distracţii. De aceea m-am adresat întotdeauna oamenilor mari pe care i-am cunoscut cu oarecare obrăznicie. Îmi închipuiam că timpul pe care li-l răpesc eu nu era destinat operei lor geniale, ci, poate, scărpinatului pe picioare…
De ce, totuşi, asemenea oameni mari preferă să se scarpine pe picioare sau să citească pe Edgard Wallace, în loc de a prelungi convorbirile cu noi, cu oameni tineri care venim la ei ca la nişte maeştri? Este un fel de tragedie la mijloc, recunosc. Poate îi oboseşte faptul de a trebui să fie, întotdeauna, mari. Poate le e dor de puţină umanitate, de puţină mediocritate confortabilă. Au nevoie, ei, geniile, de căldură şi platitudine – mai mult ca noi, care trăim în căldură şi în platitudine tot timpul.
Totuşi, să recunoaştem, e trist. E destul de trist să stai numai cinci minute de vorbă cu omul pe care îl admiri, cu care te-ai înţelege atât de bine, care ţi-ar fi de atâta folos – şi să vezi, în clipa când închizi uşa, un tip oarecare, „un prieten”, venind lângă maestru ca să pălăvrăgească stupidităţi până seara.”
”A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.”
”Sit and wonder” (versuri/lyrics)
Melodie de: The Verve
I sit and wonder, I often wonder
I sit and wonder about the things she does
I sit and wonder, I often wonder,
I’ve been waiting for this moment to come
And she’s the teacher and I’m the pupil but I aint learning anything at all,
Now I’m falling into the black hole and I can barely feel the sun
Yeah I sit and wonder, I fall to pieces
I’ve been waiting for her to come
A bed of roses, her cheeks like peaches,
Yeah I aint going to wait no more,
Give me some light, give the light, yeah give me some light, give me some light
Well writes a passage, we are mistaken yeah some are going to break into stone,
The door is open and I am reaching, yeah it looks like a prodical son
Yeah give me some light, give the light, yeah give me some light, give me some light
God give me the light, give me the light, yeah give me some light, give me some light
I’ve been there doing it to my mind lord
Something is going on inside my head lord
Something is going on inside my head lord
Compozitori: Richard Ashcroft, Simon Jones, Peter Salisbury, Nick Mccabe.
Date de la: azlyrics.com
**********
Traducere aproximativă în limba română (cu Google Translate):
Stau și mă întreb, adesea mă întreb
Stau și mă întreb despre lucrurile pe care le face
Stau și mă întreb, adesea mă întreb,
Am așteptat să vină acest moment
Și ea este profesoara și eu sunt elevul, dar nu învăț absolut nimic,
Acum cad în gaura neagră și abia mai simt soarele
Da, stau și mă întreb, mă prăbușesc
Am așteptat să vină
Un pat de trandafiri, obrajii ei ca piersicile,
Da, nu voi mai aștepta,
”Let It Be” (versuri/lyrics)
Melodie de: The Beatles
When I find myself in times of trouble
Mother Mary comes to me
Speaking words of wisdom
Let it be
And in my hour of darkness
She is standing right in front of me
Speaking words of wisdom
Let it be
Let it be, let it be
Let it be, let it be
Whisper words of wisdom
Let it be
And when the broken hearted
People living in the world agree
There will be an answer
Let it be
For though they may be parted
There is still a chance that they will see
There will be an answer
Let it be
Let it be, let it be
Let it be, let it be
Yeah, there will be answer
Let it be
Let it be, let it be
Let it be, let it be
Whisper words of wisdom
Let it be
Let it be, let it be
Let it be, yeah, let it be
Whisper words of wisdom
Let it be
And when the night is cloudy
There is still a light that shines on me
Shine until tomorrow
Let it be
I wake up to the sound of music
Mother Mary comes to me
Speaking words of wisdom
Let it be, yeah
Let it be, let it be
Let it be, yeah, let it be
Oh, there will be answer
Let it be
Let it be, let it be
Let it be, yeah, let it be
Oh, there will be an answer
Let it be
Let it be, let it be
Let it be, yeah, let it be
Whisper words of wisdom
Let it be
Compozitori: John Lennon.
Date de la: Musixmatch
**********
Traducere aproximativă în limba română (cu Google Translate):
Când mă aflu în vremuri de necaz
Maica Maria vine la mine
Rostind cuvinte de înțelepciune
Lasă să fie
Și în ceasul meu de întuneric
Ea stă chiar în fața mea
Rostind cuvinte de înțelepciune
Lasă să fie
Lasă să fie, lasă-o să fie
Lasă să fie, lasă-o să fie
Șoptește cuvinte de înțelepciune
Lasă să fie
Și când cei cu inima frântă
Oamenii care trăiesc în lume sunt de acord
Va exista un răspuns
Lasă să fie
Căci, deși pot fi despărțiți
Există încă o șansă să vadă
Va exista un răspuns
Lasă să fie
Lasă să fie, lasă-o să fie
Lasă să fie, lasă-o să fie
Da, va exista un răspuns
Lasă să fie
Lasă să fie, lasă-o să fie
Lasă să fie, lasă-o să fie
Șoptește cuvinte de înțelepciune
Lasă să fie
Lasă să fie, lasă-o să fie
Lasă să fie, da, lasă-o să fie
Șoptește cuvinte de înțelepciune
Lasă să fie
Și când noaptea este înnorată
Încă există o lumină care strălucește asupra mea
Strălucește până mâine
Lasă să fie
Mă trezesc în sunetul muzicii
Maica Maria vine la mine
Rostind cuvinte de înțelepciune
Lasă să fie, da
Lasă să fie, lasă să fie
Lasă să fie, da, lasă să fie
Oh, va exista un răspuns
Lasă să fie
Lasă să fie, lasă să fie
Lasă să fie, da, lasă să fie
Oh, va exista un răspuns
Lasă să fie
Lasă să fie, lasă să fie
Lasă să fie, da, lasă să fie
Șoptește cuvinte de înțelepciune
Lasă să fie
„Îmi face mult bine prietenia ta. Vezi, e ca şi când departe, în larg, obosită, descurajată, la gândul distanţei care mă desparte de ţărm, aș zări, deodată, în apropiere, o barcă… Poate n-aş uza de ea, dar simpla ei prezenţă mi-ar da putere. Tu eşti pentru mine barca asta.”
”Această blândeţe mohorâtă, această tristeţe surâzătoare, ce înlocuia exaltarea bucuriei, făcură asupra doamnei de Bellière, care-l privea de departe, un efect de nedescris. Ochiul unei femei ştie să citească toată trufia sau toată suferinţa în trăsăturile bărbatului pe care-l iubeşte; s-ar zice că, în ciuda slăbiciunii lor, Dumnezeu a fost cu femeile mai darnic decât a fost cu celelalte creaturi ale sale. Ele îşi pot ascunde simţămintele în faţa bărbatului; bărbatul nu şi le poate ascunde pe ale sale.”
”- (…) De ce milă pentru el şi pentru mine nu? Trebuia să murim împreună. Mi se făgăduise că el o să moară înaintea mea; nu e drept să mor singur. Nu vreau să mor singur, nu vreau. Şi se smulse din mâinile preoţilor, chircindu-se, urlând, gemând şi făcând sforţări smintite pentru a rupe frânghiile care îl legau.
Călăul le făcu semn ajutoarelor, care săriră de pe eşafod şi îl înşfăcară pe condamnat.
– Ce e? îl întrebă Franz pe Conte, căci, vorbindu-se în dialect roman, nu prea înţelesese bine.
– Ce să fie? spuse contele. Nu înţelegeţi? Creatura omenească ce va muri este furioasă că semenul său nu moare o dată cu ea şi, dacă ar lăsa-o liberă, l-ar sfâşia cu unghiile şi cu dinţii în loc să-i îngăduie să se bucure de viaţa de care ea va fi lipsită. Oh, Oameni! Oameni! Specie de crocodili, cum spune Karl Moor, exclamă contele, întinzând pumnii spre gloată. Cât de bine vă recunosc şi cât de mult sunteţi întotdeauna vrednici de voi!
Andrea şi ajutoarele călugărului se rostogoleau în praf. Condamnatul striga mereu: „Trebuie să moară! Vreau să moară! Nu e drept să fiu ucis singur”.
– Priviţi, priviţi, continuă contele, apucându-i pe tineri de mână. Priviţi, căci, pe cuvântul meu, e curios. Uite un om care se resemnase cu soarta sa, care mergea la eşafod, care urma să moară, ca un laş, este drept, dar, în sfârşit, fără împotrivire şi fără să cârtească. Ştiţi ce îi dădea oarecare forţă? Ştiţi ce-l mângâia? Ştiţi ce-l făcea să-şi suporte chinul? Faptul că un altul împărtăşea zbuciumul său. Că un altul avea să moară ca şi el. Că un altul avea să moară înaintea lui. Duceţi două oi la măcelărie, doi boi la abator şi faceţi unul dintre animale să înţeleagă că tovarăşul său nu va muri: oaia va behăi de bucurie, boul va mugi de plăcere, dar omul pe care Dumnezeu l-a făcut după chipul său, omul căruia Dumnezeu i-a impus ca primă, unică, supremă lege dragostea de aproapele său, omul căruia Dumnezeu i-a dat glas pentru a-şi exprima cugetarea, ce va striga aflând că tovarăşul său e salvat? Un blestem. Onoare omului, capodopera naturii, regele creaţiunii! Şi contele izbucni în râs, dar un râs cumplit, care arăta că, desigur, el suferise grozav pentru a ajunge să râdă astfel.”
”Gândeşte-te, o, Aziz, că de obicei îndrăgostiţii îndură ani şi ani de aşteptări, şi se întrarmează cu statornicie multă; da tu, de-abia-i o săptămână de când cunoşti chinurile inimii, şi iacătă-te într-o tulburare şi o mâhnire fără de pildă! Ia-ţi dârzie (…)”
”Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.
Sunt bătături mai trainice pe ele.
Metalul ce durea la început
Le-a întărit, topindu-li-se-n piele.
Ele îmi cer mai multă încordare
Şi cer gândirii proaspăt înţeles.
Cerinţa lor e mult mai hotărâtă
Când fruntea grea mi-o sprijină ades.
încep să bag de seamă, în sfârşit,
Că multe îmi rămân neînţelese,
Că-n orice fapt sunt adevăruri mari
De care-odată nu părea să-mi pese.
încep să simt înfriguratul chin
Al setei de-a cunoaşte-aceste taine,
De a nutri spre ele-un dor flămând,
De-a le cunoaşte pure, fără haine.”
”Apoi se gândi că venise vremea să întrebe ceva greu şi îngrozitor. Aşa că spuse:
Înghite lacom tot şi toate,
Păsări, fiare, nestemate,
Roade fierul, muşcă oţelul.
Macină şi piatra tare,
Răzuie şi-un munte mare,
Oraşe astăzi luminează
Şi mâine, el le ruinează.
Şi pe regi îi nimiceşte,
Chiar nimic nu ocoleşte.
Bietul Bilbo stătea în întuneric, gândindu-se la numele înfiorătoare ale tuturor uriaşilor şi căpcăunilor de care auzise în poveşti, dar nici unul dintre ei nu făcuseră vreodată tot ce spunea ghicitoarea. Simţea că răspunsul trebuie să fie cu totul altul şi că ar trebui să-l ştie, dar nu-i venea în minte, începu să-i fie frică. Şi asta nu te-ajută deloc când trebuie să te gândeşti. Gollum coborî din barcă. Făcu, pleosc! în apă şi vîsli înaintînd către mal; Bilbo îi vedea ochii apropiindu-se. Limba părea să i se fi lipit în gură; ar fi vrut să strige: „Mai dă-mi puţin timp! Nu, n-a trecut timpul!, dar din gâtul lui nu ieşi brusc decît un ţipăt: Timpu!’ Timpu!’
Bilbo fu salvat din pură întîmplare. Căci „timpul” era, bineînţeles, răspunsul la ghicitoare.”
J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”
Personajul Smeagol/Golum – ”Hobbitul” de J.R.R. Tolkien
