”Dacă o iubești, fă totul! Ninge-o până îngheață de alb; – sărută-i tălpile până se înzăpezește drumul pe care-a venit!” Nichita Stănescu
dec. 292025
S
dec. 272025
”Lasă din mine cuvântul să iasă ca respirarea unui copil SECUNDĂ craiasă, o, tu, castel fragil. Lasă din mine cuvântul să fie fulgul acela cel de zăpadă ce mai că se lasă și mai nu se lasă să suie, să cadă. Lasă-mi cuvântul ca sărbătoarea copiilor stând lângă brad, lângă foc ca înserarea-mi cu înserarea s-aducă în frig un noroc. Pe TATA, pe MAMA în noaptea aceasta, când ninge.” Nichita Stănescu
nov. 242025
”De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, mereu fragedă, mereu unduitoare? De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă ca firul de iarbă ce taie în două luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărţită de ea însăşi ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare? De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, soare căprui răsărindu-mi peste umăr, trăgând după el un cer de miresme cu nouri subţiri fără umbră? De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat, care-n loc de sunete goneşte-n jurul inimii mele o herghelie de mânji cu coame rebele? De ce te-oi fi iubind atâta, iubire, vârtej de-anotimpuri colorând un cer (totdeauna altul, totdeauna aproape) ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.” Nichita Stănescu
nov. 182024
”Când ne-am zărit, aerul dintre noi şi-a aruncat dintr-o dată imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, pe care-o lasă să-l străbată. Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, unul spre celălalt, şi-atât de iute, că timpul se turti-ntre piepturile noastre, şi ora, lovită, se sparse-n minute. Aş fi vrut să te păstrez în braţe aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut, cu morţile-i nerepetate. Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.” Nichita Stănescu
nov. 112024
”Mai întâi îți strângi umerii, mai apoi te înalți pe vârful picioarelor, închizi ochii, refuzi auzul. Îți spui în sine: acum voi zbura. Apoi zici: zbor. Și acesta e zborul..” Nichita Stănescu
oct. 172024
”E făcut să mă domine neîntregul zeița fără brațe, zeul fără glezne. Copacii fără trunchiuri, iarba fără verde, slalom de alb prin verticale bezne. Se cațără paianjeni pe tăcerea colțuroasă și înapoia propriei ei zbateri smulse, se trage inima-ntr-un trup mai vechi, mai singur, cu timpul dus, contururi scurse. E făcut să mă domine neîntregul, medalie bătura doar pe-o parte zilele care încep după-amiaza și sfârșesc după-amiaza, fără să continue mai departe.” Nichita Stănescu, ”Autoportret pe o frunză de toamnă”
oct. 152024
”Eu te iubesc cu dragostea ochiului pentru ochiul lui geamăn, cu dragostea mâinii pentru cealaltă mână, cu dragostea gândurilor pentru cuvintele în care se scufundă întocmai…” Nichita Stanescu, ”O viziune a păcii”
oct. 122024
”Tocmai acum, tocmai acum când o iubesc cel mai mult, tocmai acum am mințit-o. Tocmai acum, tocmai acum când ea ține cel mai mult la mine, tocmai acum am umbrit-o. Tocmai acum, tocmai acum când ea se gândește la mine fluier a pagubă. Tocmai acum, tocmai acum când ea e cea mai frumoasă de pe lumea stelelor mele, orbesc. Tocmai acum, tocmai acum când îi simt grația străbătând toate zidurile orașului surzesc. Tocmai acum, tocmai acum când simt că ei îi este dor de mine îmi jignesc prietenii nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea. Tocmai acum, tocmai acum când ea își calcă de drag de mine rochia în carouri, eu stau și curăț lănci cu benzină ca să le azvârl în animale și în vulturi. Tocmai acum, tocmai acum când ar fi trebuit să fiu cuprins de o tandră alergare, mă prelungesc în vis de frica de […]
sept. 242024
”Unde ești acum, ce faci, ce gânduri cuiele-și înfing uninând în scânduri ridicarea unei lungi bărăci, sub cer lângă ne-ntâmplatul șantier? Tu lângă pământ, eu lângă nouri, tu lângă tăcere, eu lângă ecouri, tu lângă bătaia grea răsărită din inima mea, eu lângă bătaia mută a secundei smulsă din minută.” Nichita Stănescu
sept. 222024
”Am alungat mereu, de când ai plecat, toate gândurile care mi-arătau piedicile care sunt, care vor fi, în calea noastră. Bucuria mea de a ști că exiști, că te gândești la mine, că am gândurile și scrisorile tale era încântătoare, mi-era necesară, mi-era suficientă. Și acum scrisoarea ta. Nu, dragul meu, cred că e mai bine să nu fim gravi, să nu așteptăm nimic, să mergem de mână în ploaie, în vânt, să fim fericiți că suntem o clipă împreună.” Cella Serghi /
sept. 162024
”Dacă într-o zi îți vine să plângi, caută-mă…. nu promit să te fac să râzi, dar pot să plâng cu tine. Dacă într-o zi îți vine să fugi, caută-mă…. nu promit că o să te opresc, dar pot să fug cu tine. Dacă într-o zi nu ai chef să asculți pe nimeni, caută-mă…. promit să tac oricât vrei. Dacă într-o zi mă cauți și nu răspund… vino repede să mă vezi…. poate eu am nevoie de tine…” Marin Sorescu, ”Dacă într-o zi”
sept. 092024
„Nu spun că a fost un noroc că te-am cunoscut. Spun numai că a fost o minune. Caută să nu mori iubita mea, Încearcă să nu mori dacă poți. Mie mi s-a dus viața, ție ți s-a dus norocul. Nu spun decât atâta, că noi doi am trăit pe globul pământesc.” Nichita Stănescu, ”Rău de frumusețe”
sept. 022024
„Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am. Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram… Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt… Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt… Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem… Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie… Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele…” Radu Stanca, ”Frunzele (Elegie de toamnă)”
aug. 132024
”Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.” Nichita Stănescu
aug. 122024
”Cerul era înstelat. Din puzderia de luminițe care luceau, nu lipsea niciuna. Steaua Lisandrei căzuse fără să lase pe cer vreun semn, vreun gol, așa cum nici în aglomerația străzii nu se simțea lipsa unui om. Și totuși, în câte ascunzișuri de suflet și gând nu a rămas ca un ferment de dăruire, de generozitate, trecerea ei pe pământ!” Cella Serghi
