“Fericirea nu poate veni decât din scurgerea neîncetată a clipelor liniştite şi senine, fiindcă ce altceva e suferinţa decât o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care face să apese asupra ei tot ce există?” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
”Grija pentru tine mă domină, de când te cunosc, teama că suferi, emoţia că eşti fragilă, toată această nenorocită de empatie a mea, pe care tu ai ajuns s-o consideri firească, să ţi-o însuşeşti, să-mi speculezi exagerările de limbaj, când mă enervez şi n-am puterea să-mi reprim înjurăturile, pe care nu le meriţi, recunosc, nu le meriţi, dar meriţi, meriţi să te las zece ani singură, să-ţi aduci aminte cât de importantă e, în acest echilibru dintre bărbat şi femeie umilinţa de a adresa primele cuvinte celuilalt, când s-a instalat prăpastia între el şi ea, umilinţa de a reconstrui, când poteca e plină de ruine. Tu foloseşti, împotriva mea, iubirea pe care ţi-o arăt, tu eşti răbdătoare, tu nu sari să repari ceea ce strici, tu aştepţi, că, oricum, te-am obişnuit să sun eu, primul, la telefonul tău, tu îţi rătăceşti erorile mici printre erorile mele mari, eu totdeauna sunt […]
”Ce mai faci? Ce mai spui? Unde eşti? Mai exişti? Ochii mei sunt nebuni După ochii tăi trişti. Te aştept peste tot Şi visez să te-mbuni, Am zidit pentru noi Un spital de nebuni. Acest fel de a fi Vreau oricum să-l conservi, Un spital pentru cord, Cu salon pentru nervi. Nu e logic nimic În întregul demers, Amintiri au murit Şi contururi s-au şters. Nu ştiam c-am avut Acest mare noroc Să trăiesc lâng-un om Care lumii-i dă foc. Consolat, te aştept, Mi-e necaz şi pustiu Şi mă tem să te-ntorci, Cred că nu te mai ştiu. Poate că, între timp, Chiar şi tu te-ai schimbat, Un păcat părăsind, Îţi asumi alt păcat. Poate numele tău E precum ţi-am spus eu, Şi eşti rodul divin, Fiica lui Dumnezeu. Să te caut nu vreau, Să te-aştept nu mai pot, Mi-am propus să te uit, Cu iubire cu tot. Îndărătnic te […]
”Va veni iarna, miroase a fulg, Țăranii pun lemne-n șoproane, Și sfinții din mistice taine se smulg Și încărunțesc în icoane. Va veni iarna, la munte fac foc Muntenii uitați de guverne, Ei care nu au nici salarii, nici loc, Ci doar existențe eterne. Va veni iarna și apele curg Trăgând după sine obârșii Și-n scurtele zile cu vânăt amurg La geamuri de case bat urșii. Va veni iarna curat și rapid, Un rug pe sub brume se stinge Și gura spre cer dacă vreau s-o deschid Aș spune, dar gura mea ninge. Va veni iarna, iubito, e frig, Un frig ce spre cergă ne mână, Atâta mai pot să te rog și să strig, Dă-mi aspra mănușă de lână. Va veni iarna, ba nu, a venit, Căldura eu n-o voi găsi-o, Ci trist am să plec, gârbovit, ostenit, Prin munții ce cântă: Adio!” Adrian Păunescu, ”Presimțământul”
”Străbăteam o toamnă cu amurguri prevestitoare de catastrofe prin lumina lor stranie. Mă uitam la apa unui râu. Părea liniştită. Numai în adânc se formau vârtejuri viclene. Aşa e şi viaţa, mă gândeam. Te lasă să crezi că totul e normal şi, pe neaşteptate, îţi pune gheara în gât.” Octavian Paler
”Mai târziu, te sun. Mai târziu, ne vedem. Mai târziu, facem o plimbare. Mai târziu îți spun ce simt. Mai târziu vei știi ce însemni pentru mine. Mai târziu poate te voi iubi, sau poate te voi uita. Lăsăm totul pe mai târziu și uităm că ” mai târziu” nu este al nostru. Că „mai târziu” oamenii s-ar putea să nu mai fie aici lângă noi. Că „mai târziu” s-ar putea să nu ne mai auzim sau să nu ne mai pese. Că „mai târziu” copiii nu mai sunt copii și părinții nu ne mai sunt decât amintire. Că „mai târziu” ziua se transformă în noapte și puterea în neputință. ” Mai târziu” va fi prea târziu! Fiți acum!” Octavian Paler
”Cu tine viața mea se luminează, Cu tine hotărăsc a obosi, Cu tine urc astenic spre amiază Și mă sfârșesc în fiecare zi. Cu tine e-mpăcare și e luptă, Cu tine este tot și e nimic, Cu tine-mi înflorește lancea ruptă, Cu tine sunt și mare, sunt și mic. Cu tine totu-i parcă unt pe pâine, Cu tine bradu-i brad, și nu sicriu, Cu tine astăzi mi se face mâine. Cu tine mor pentru a fi mai viu. Cu tine poezia mea există, Cu tine chem zapezi și-alung zăpezi, Cu tine nici tristețea nu e tristă, Cu tine eu te văd când nu mă vezi. Cu tine sunt nedrept și sunt dreptate, Cu tine sunt gelos și sunt ghețar, Cu tine-ncep și se termină toate, Cu tine într-un schit apar – dispar. Cu tine e lumină și-ntuneric, Cu tine zac să mă-nsănătoșesc, Cu tine cubul redevine sferic, Cu tine ce-i […]
„Cine iubeşte nu ştie nicicând ce iubeşte Şi nici nu ştie de ce iubeşte, nici a iubi ce va să însemne… A iubi este începutul inocenţei Iar deplina inocenţă înseamnă a nu gândi…” Fernando Pessoa
”Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă, cu tine veșnic m-aș împovăra, când, noapte-zi, pereții mă apasă eu, sub sprâncene port privirea ta. Absența ta ca ștreangul sub bărbie mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi, iar mâna stângă parcă-mi e pustie trăgându-mi inima către zăpezi. O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră, încuviințează umbrei care sunt să nu se teamă când cu tine umblă oriunde pui piciorul pe pământ. La paginile scrise înainte de ceilalți orbi care-au putut vedea adaug că iubirea reaprinde și ochii tăi, aici, în fruntea mea. Căci asta e iubirea cea mai mare, să vezi cu ochii celuilalt, adânc, iar când nu e cu tine și te doare Să-i simți în ochii tăi pe-ai lui cum plâng. Așa simt eu acum când ești departe și nu mai știu e noapte sau e zi, te țin aici pe viață și pe moarte, te văd că mă și […]
„Am auzit-o pe mama cerând vecinilor sare. Dar aveam sare acasă, așa că am întrebat-o de ce le-a cerut vecinilor. Ea a răspuns: pentru că vecinii noștri nu au mulți bani și de multe ori ne cer câte ceva. Din când în când, le mai cer și eu ceva mic și ieftin, să simtă că avem și noi nevoie și de ei. Astfel le va fi mai ușor să ne ceară ceea ce au nevoie. Și asta am învățat de la mama… să creștem copii empatici, susținători și cu sufletul bun.” Octavian Paler”
”Iar de va fi vreodată să-mi îngheţe Emoții, inimă, privire, tot, Mă-nscriu la doctoratul în tristeţe Să mă examineze un netot Lecturi nu am, n-am învățat nimica, La bibliografie stau cam prost N-aveţi ce-mi face, nu mă-ncearcă frica Îmi știu întreaga viaţă pe de rost Comisia îmi poate pune beţe În roate și o săgeată în călcâi Dau singur doctoratul în tristeţe Și nu mă mir că ies pe locu-ntâi În lumea voastră de stupide feţe Sunt doctorul docent pentru tristeţe.” Adrian Păunescu, ”Doctoratul în tristețe”
„Așa e, singurătatea nu e o binefacere. Ea îți cere mereu sacrificii. Nu se satură niciodată să pretindă. Și chiar în forma ei necesară, are ceva pervers: fiindcă îți ia înainte de a-ți dărui. Or, așa ceva riscă să facă din tine un om de gradul doi, dacă nu găsești înăuntrul tău destulă dragoste să te apere de pericolul închistării.” Octavian Paler
”Am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi, nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut…” Octavian Paler
”Încerc un gest, un jalnic început, De la persoana-a doua să te mut, Aș vrea să te transfer și să dispar Către persoana-a treia singular. Căci eu cu tine nu mai pot vorbi, S-au adunat prea multe inepții, A-ți mai rosti porecla nu mai pot, De azi ești ea, te-ai depărta de tot. Și niște explicații – tuturor: Eu pentru ea aș fi putut să mor, Pe unde merg, îmi amintesc de ea, Nu pot s-o uit, orice s-ar întâmpla. N-am dreptul să o strig plângând “Rămâi!”, Cât sunt de singur la persoana-ntâi.” Adrian Păunescu, „Singular”
”Aceste nopţi de insomnie, aceste pauze-n destin, ţi le dedic, pe toate, ţie, cu toată moartea ce-o conţin. Când se va face socoteala, scăzând tot timpul nedormit, vei şti să-ţi înţelegi greşeala şi cât de tânăr am murit. Parcă te simt la mii de leghe pe-o navă care ar lua, în toată starea mea de veghe, oceanu-ntoarcerii, cu ea. Tu eşti acum numai ideea, fără miros, fără păcat, feminitatea, nu femeia, plecarea te-a abstractizat. Iar dacă aş cădea departe, cu tot acest prăpăd al meu, eu m-aş ruga şi peste moarte, de grija ta, lui Dumnezeu. Nici nu prea ştiu cum ţi-este bine, să fie zgomot sau deşert, să-mi amintesc sau nu de tine, să mă mai ierţi, să te mai iert? Nu pot să văd un film de-a rândul, nu pot privi femei pe străzi, că tot la tine-mi este gândul, parcă eşti una dintre prăzi. În insomnia mea […]
