”Revăd din nou poiana primei amintiri — Copilul care am fost eu spre mine vine, Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri… — Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine. Şi mă priveşte cu o candidă trufie, În jur se leagănă-al pădurii verde cerc, Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie — Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?” Nicolae Labiș, ”Poiana primei amintiri”
“Let us keep in mind that we do not have to go to the scriptures inorder to approach God. We do not have to find the right scripture inorder to talk to God”.” Thurman L Faison, ”To The Spiritually Inclined”
”Deci descopeream că aceste lucruri se petreceau în gânduri care au fost instituite mult timp înainte, astfel încât descopeream adevărul cuvântului lui Dumnezeu; că nu e nici măcar cel mai mic cuvânt sau gând pe care Dumnezeu să nu-l ştie, şi dacă nu obţinem mila lui Dumnezeu, atunci suntem noi singuri responsabili. Am învăţat că e un lucru unic în această situaţie, în rest nu ştiu nimic decât să mulţumesc pios lui Dumnezeu pentru graţia Lui şi să mă rog ca el să ne-o acorde, iar eu să aflu nevrednicia noastră şi graţia infinită a lui Dumnezeu.” Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise”
”Fă-te, suflete, câmp întins Până la mare ! Fă-mi-te, suflete, stâncă zburând în soare ! În centrul rotirilor de vulturi eu îmi ridic șira spinării și pleoapele mi le deschid, așa cum aș spune iubitei mele: – Te iubesc ! ca să năvălească lumea în mine, urlând Ce adânc sunt, Doamne, ce adânc ! Nesfârșită văgăună luminoasă sunt, au loc și arborii și hergheliile și turmele… De-acia merg clătinându-mă puțin, pipăind trunchiurile, până jos de unde-ncepe pământul. Ce de întâmplări în sufletul meu ! De-aceea îmi întind mâinile înfigându-le în pământ, de-aceea ridic pământul până la buze… Și ce de întâmplări în sufletul meu!” Nichita Stănescu
”Contele nu e nici trist, nici bolnav, nici vesel, nici sănătos; e dulce-acru ca o portocală şi gelozia lui are ceva din culoarea ei.” William Shakespeare, ”Mult zgomot pentru nimic”
“There’s no coming to consciousness without pain.” Carl Gustav Jung
“Grace is the celebration of life, relentlessly hounding all the non-celebrants in the world. It is a floating, cosmic bash shouting its way through the streets of the universe, flinging the sweetness of its cassations to every window, pounding at every door in a hilarity beyond all liking and happening, until the prodigals come out at last and dance, and the elder brothers finally take their fingers out of their ears.” Robert Farrar Capon, ”Between Noon & Three: Romance, Law & the Outrage of Grace”
“E ciudat acest dualism în veșnică luptă, născut în om, în toți oamenii; pe de-o parte setea de a ieși din el, de a trece dincolo, de a iubi uitându-se pe sine – și pe de altă parte, rezistența de mineral împotriva oricărei experiențe care l-ar putea zgudui, l-ar anula trecându-l dincolo” Mircea Eliade, ”Oceanografie”
”Cartea de vise realizează un portret colorat al savantului Swedenborg aflat în pragul unei schimbări totale. Se remarcă puritanismul ambivalent al autorului. Swedenborg vorbeşte tot timpul de plăcerile sale nocturne, de faptul că a fost tot timpul vieţii sale pasionat de sex. Din viziune în viziune, omul vechi e pe punctul de a se estompa şi un nou om se prefigurează: cel care aude şi vede spirite şi îngeri, care e atins de suprasenzorial, are stări cataleptice, trăieşte starea de levitaţie. Sunt evocate durerile fizice şi tulburările fiziologice asociate stării de transă, după care urmează clarviziunea şi o vedere excelentă, astfel încât poate citi cu ochiul liber caracterele minuscule ale Bibliei. Nimic bizar, nimic patologic. Swedenborg avea cincizeci şi şapte de ani, dar nu renunţase încă la niciuna din plăcerile sale. Nimic în aceste pagini unice nu e contrafăcut sau atins de ipocrizia misticilor. Swedenborg nu avea de gând să […]
“Îşi aruncă ochii pe scrisoare.) Se vaietă ca un copil… Să stea pe lumea cealaltă. Dacă se smiorcăie aşa! A avut ghinionul să dea peste belea, şi acum vrea să înduioşeze lumea cu soarta lui nenorocită… Să-şi lase fiecare treaba lui şi să pornească pe valuri! Află de la mine: n-o să mişte nimeni nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer. – Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul. – Pe omenire o doare în fund de soarta ta. – (Mai calm.) Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta ai urlat că eşti fericit? – Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta. – Băiete, descurcă-te şi tu cum poţi. […]
”dacă pornirea-mi răutăcioasă este de-a râde de toate şi ea bântuie văile cu trandafiri şi locurile unde-s crinii — căci râsul are-nchisă-n el pornirea răutăţii lumii, dar se sfinţeşte şi se eliberează prin fericirea care-o simte — dacă alfa şi omega ale înţelepciunii friele este că tot ce-i greu trebuie să se uşureze, ca orice trup să fie dănţuitor şi orice spirit ca o pasăre să fie, da, acestea-s alfa şi omega ale înţelepciunii mele” Friedrich Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”, cap. ”Cele 7 peceți”
“People think of faith as being something that you don’t really believe, a device in helping you believe simply it. Of course that is quite wrong. As Pascal says, faith is a gift of God. It is different from the proof of it. It is the kind of faith God himself places in the heart, of which the proof is often the instrument… He says of it, too, that it is the heart which is aware of God, and not reason. That is what faith is: God perceived by the heart, not be reason.” Malcolm Muggeridge, ”The End of Christendom”
”Uite ce repede judecăm noi uneori existența și oamenii…Viața merită să fie trăită din pricina faptului că ea stârnește așa frumoase sentimente.” Nichita Stănescu
”Nu mai răscoli fierea în paharul pe care singur mi l-am pregătit să-l beau, îi ceru Denethor. Oare n-am gustat-o îndeajuns atâtea nopţi la rând, presimţind că la fund voi da peste ce-i încă şi mai amar? Şi cu adevărat aşa este. Ce n-aş da să nu fi fost aşa!” J.R.R. Tolkien, ”Stăpânul inelelor”, vol. III, ”Întoarcerea regelui”
”Știu – urmă ea cu vioiciune – că o nenorocire e pentru noi amîndoi că ne-am văzut și ne vedem, dar sufletul mi se umple de o nespusă dulceață când privesc în ochii lui, fie ei chiar încruntați, și mă cutremur când mâna lui mă atinge. Nu eu din mine însămi voiesc, nici nu voința lui mă siluiește, ci o soartă neînduplecată ne ține sub stăpînirea ei, și nu putem altfel decît cum putem. Îmi arde pămîntul sub picioare când stau astfel, pe ascuns venită, cu dânsul, și totuși viață pentru mine sunt numai clipele petrecute cu dânsul; de aici înainte totul e zbuciumare, neliniște mistuitoare, dorință fierbinte. Nemaiputînd să mai port rușinea pe care eu însămi mi-o fac, nu-mi mai rămîne decît să fug din lume, fie în mormînt, fie în tăinicia unei mănăstiri.” Ioan Slavici, ”Mara”