”Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi. Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge. Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge, Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.” Omar Khayyam, ”Singurătatea omului” (fragment) /
Citate, poezie și literatură
”Să ne păzim cu grijă de al uitării val Cunoaşterea culeasă cu trudă, dinafară. Dacă-am pierdut o dată un adevăr vital, Îl regăsim mai greu a doua oară. Cuprins de somnolenţă, uitam odinioară Esenţa vremii noastre; şi ca s-o aflu iar, Pe drumuri încâlcite sub soarele de vară, Am străbătut un dureros calvar. Credeam că se cuvine să împlântăm hangere Doar în putreziciunea aflată între noi, Că, mai presus de toate, în viaţă ni se cere Să măturăm ograda de gunoi. Să ardem, da, gunoiul ce aerul împute! Acestea toate însă ar fi fără folos Dacă-am uita că-n faţă duşmanul îşi ascute Pe gresie cuţitul veninos. Adună inerţia în faţa noastră oaste, Gătit de luptă fie deci orişice bărbat, Dar să stârpim — destoinici — şi-n rândurile noastre Tot ce-i de inerţie cariat. Această luptă dublă s-o ducem treji şi duri, Uniţi şi-n suferinţe, uniţi şi în victorii, Precum uniţi […]
”Sunt ud până la piele din pricina valului care încă n-a venit. Sunt legat fedeleş într-o închisoare care încă nu există. Deşi n-am jucat partida de şah deja sunt făcut şah-mat. Deşi n-am băut nicio cupă de vin deja m-am îmbătat. Deşi n-am păşit pe câmpul de bătaie deja sunt rănit şi ucis. Nu mai ştiu care e diferenţa dintre închipuire şi realitate. Asemenea unei umbre eu sunt şi nu sunt.” Rumi, ”Sunt și nu sunt”
”- Există o singură soluţie, răspunse Brân, cel ce este conducător, să fie şi pod. Mă voi face pod. Această expresie a fost folosită pentru pripa dată atunci şi de atunci a ajuns zicală printre locuitorii Britaniei.” ”Povestea lui Branwen, fiica lui Llyr” (basm din Țara Galilor)
”Broasca râse cu poftă, apoi glăsui: – Cine spune că-i prost nu e tocmai prost și cine spune că-i priceput nu e chiar așa de priceput. Rândunica, plină de mânie, se sumeți la ea: – Dacă n-ar fi munții, cum ai ști care sunt câmpiile?” ”Rândunica gureșă” (poveste chinezească)
”Într-o zi fără nici un eveniment Am să vin brusc înaintea ta Şi am să-ţi spun că totul e în regulă Putem pleca Am luat bilete de tren, Am luat bilete de avion, Am luat bilete de vapor, Putem pleca în prima localitate De dincolo de capătul lumii. Nu ştiu precis cum se numeşte Am să mă interesez şi am să-ţi comunic, Oricum, trebuie haine pentru toate anotimpurile, Putem pleca. E o localitate modestă, E prima localitate de dincolo de capătul lumii, În neant, undeva, Unde toţi avem loc, Şi nu întreabă nimeni pe nimeni de acte Şi nu bârfeşte nimeni pe nimeni, Ci numai materia şi antimateria Stau la o cafea sau la o anticafea în prima localitate De dincolo de capătul lumii, Undeva. Şi de fapt, ce mai faci tu, În camera de dincolo, În casa de dincolo, În lumea de dincolo? Draga mea, Orgolioasa mea, Pierduta mea, […]
”Sorei lui Nandi îi era rușine să se țină de cuvânt, dar n-avea ce face. Numai că buna, blânda și dreapta Nandi o iertă. Ea și soțul ei au împărțit la săraci și orfani toată averea. Credința lui Nandi a rămas și azi în popor: „Când ești sărac, să nu te plângi; când ești bogat, să nu te lauzi„.” ”Nandi” (poveste chineză)
”Lacomi și zgârciți sunt toți bogătașii din lumea asta, dar unul hrăpăreț și nesătul, ca acela despre care e vorba în povestea aceasta, nimeni nu mai pomenise. Zi și noapte era chinuit doar de un singur gând, ce-l ardea ca para focului: cum să-și sporească averea, cum să mai apuce, prin înșelăciune, ceva de la alții. Dacă s-ar fi putut să adune el toată averea de pe lume, să nu mai lase nimic pentru restul oamenilor – numai la asta se gândea.” ”Trei-tăișuri” (poveste chineză)
”Orice poţi să ascunzi în lumea asta, numai ce-i al sufletului nu. Că dragostele sunt ca buruiana rea, cresc în văgăunile inimii şi s-arată.” Eugen Barbu
Nu te teme dacă harpa se rupe Căci alte mii se vor naşte din nou. Noi am căzut în braţele iubirii, unde totul e muzică. Dacă s-ar da foc tuturor harpelor din lume, Totuşi, în adâncul inimii Va continua să cânte o muzică tainică. Nu te teme dacă toate lumânările lumii Vor pâlpâi şi se vor stinge Căci avem în noi scânteia care aprinde focul. Cântecele pe care le cântăm Sunt ca o spumă la suprafaţa mării fiinţei, dar nestematele se găsesc în adâncuri. De aceea, blândeţea cântecelor noastre E o reflexie a lucrurilor profunde. Aşa că opreşte curgerea cuvintelor tale, Deschide fereastra inimii Şi lasă spiritul să vorbească.” Rumi, ”Nu te teme dacă harpa se rupe”
”Acest roman de dragoste, În care te-am descris Ca personaj principal, Tremură din toate literele, Ca să te cuprindă. Astâmpără-te, Nu mai sări din mers, Nu deveni imprevizibilă, Respectă regula jocului: Eu te scriu pe tine, Nu tu pe mine. Şi, pe de altă parte, Nu se iese dintr-un roman După cum îţi vine, Pregăteşte-te, nu întârzia, Te-aşteaptă, oricum, Madame Bovary şi Anna Karenina. Trage coperta ultimă, după tine, Fă curat printre litere, Deschide titlul, Să intru şi eu la noapte, Că mor aici Pe coperta din faţă De dorul tău.” Adrian Păunescu, ”Personajul principal” (”Liber să sufăr”, 2003) /
”Te iubesc cu toată toamna, te iubesc cu toată moartea, Te iubesc cu toată viaţa, te iubesc cu tot ce eşti, Pentru tine luminează toate stinsele fereşti, Pentru tine se coboară din biblioteci şi cartea, Dar auzi că e mai mare toamna asta decât noi, Dar auzi un plug de berze ceru-n suflet ni-l răstoarnă, Te iubesc cu-ntreaga toamnă, te iubesc cu-ntreaga iarnă, Tot ce văd în lumea mare iau în ochi şi-mpart la doi, Te iubesc când nu mai este nici o umbră împotrivă-ţi, Te iubesc din depărtare, te iubesc din trupul tău, Te iubesc sub jugul dulce al părerilor de rău, Sunt actorul care joacă rolul ultimului crivăţ, Te iubesc din tine însăţi, te iubesc din mine însumi, Râsul tău ce bine şade blând proteguit de plânsu-mi.” Adrian Păunescu, ”Te iubesc” (Rezervaţia de zimbri, 1982)
”Te aştept în fiecare gară, Dacă se va întâmpla să urci? Dintr-un buchet întristat de recruţi, Dintr-o sală de aşteptare Luminată ieftin, Dintr-o cutie de chibrituri Uitată pe peron, Dintr-o amintire carnală a mea, Te-aştept să mă ajungi Din urmă. În fiecare gară, În fiecare trecere pe la uşa cuşetei În care nu dorm, În fiecare tresărire a osiei vagonului, Te-aştept să mă ajungi din urmă. Ca un adolescent Prima oară-mbătat de-o femeie, Te-aştept melancolic Şi cu urechile arzând fratern Spre toate semafoarele.” Adrian Păunescu, ”Te aștept” (Rezervaţia de zimbri, 1982)
”Cât timp să mai jelesc cu inima rănită? Cât timp să mai rămân o toamnă tristă? De când durerea mi-a uscat frunzele sufletul meu se perpeleşte-n agonie. Cât timp să mai ascund văpaia ce vrea să se înalţe din acest foc? Cât timp poate să-ndure cineva durerea urii altui om? A unui prieten ce se poartă ca un vrăjmaş? Cu inima frântă, oare cât mai pot să îndur chinurile trupului şi ale sufletului? Eu cred în iubire şi jur pe iubire. Tu să mă crezi iubito! Cât timp mai pot să implor mila ta ca un prizonier al durerii? Tu ştii că nu sunt o stâncă sau o bucată de oţel, dar auzindu-mi povestea, chiar şi apa se va-ntări ca piatra. Dacă aş vrea să spun cuiva povestea vieţii mele din trupul meu ar izbucni văpăi.” Rumi, ”Cred în iubire”
”Când iubirea vine pe neaşteptate Şi bate la geam, dă fuga şi las-o să intre, Dar mai întâi închide uşa minţii, Căci orice gând mărunt o poate alunga, La fel cum fumul întinează Prospeţimea brizei dimineţii. Minţii, iubirea-i poate spune doar atât, Drumul e închis, şi nu poţi trece mai departe, Însă iubitului ea îi oferă o sută de binecuvântări. Până ce mintea se decide să păşească, Iubirea a ajuns deja până la cer. Iubirea a urcat Muntele Sacru. Însă acum va trebui să tac, Lăsând iubirea să vorbească din cuibul ei tăcut.” Rumi, ”O sută de binecuvântări”