”Găsească ai tăi de-a pururi pace-n rugă, am cuvântat, ci spulberă-mi aceste nedumeriri ce mintea mi-o subjugă: voi, cei de-aici, din câte-am prins de veste, vedeţi ce-aduce viitoru-n braţă, dar nu vedeţi nicicând ceea ce este.” „Vedem, e-adevărat, dar ca prin ceaţă, răspunse el, tot ce-i de noi departe; cu-atât ne-a hărăzit cereasca faţă. Dar câte sunt sau ni-s aproape foarte nu desluşim, căci n-avem precăderea, de nu vin alţii veşti de voi să poarte. De-aceea poţi pricepe că vederea pieri-va-n noi când timpul va dispare şi pretutindeni va domni tăcerea.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul X
A
”La vorba lor simţii că mă împunge până-n rărunchi o teamă cu păcat: gândeam că-n veci pe lume n-oi ajunge. „Maestre scump, ce-ntr-ajutor mi-ai stat de-atâtea ori la cumpene şi care de rele şi primejdii m-ai scăpat, nu mă lasă, strigai cu-nfrigurare, şi dacă-n cale ni se pun stihii, să ne grăbim pe vechea-ne cărare.” Ci domnul meu ne-nfricoşat grăi: „Să nu te temi, căci Domnul m-a-nvoit şi nimeni paşii nu ni-i poate-opri. Aşteaptă-aici, şi sufletul trudit să-ţi fie pururi de nădejdi sorginte; n-am să te las pustiu şi rătăcit.” Aşa plecă preabunul meu părinte şi eu rămas-am îndoielii pradă, cu „vine-ori nu” luptându-mi-se-n minte.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul VIII
”Nu-i poate sta-mpotrivă-al vostru sfat. Ea judecă, aşază şi-mplineşte, ca îngerii pe-al lor, al ei regat. Din a schimba în veci nu se opreşte: gonită-i de nevoie şi-i firesc că-n goana ei tot pe-alţii noroceşte. Aceasta-i Soarta contra cui cârtesc cei cari s-o laude s-ar cădea; dar vamă ei nu-i plătesc şi-n veci o ponegresc. Ci ea n-aude şi nu-i ia în seamă; învârte roata-n rând cu cei ce-s primi, ferice pururi, fără griji sau teamă.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul VII
”Drăcescul iureş care-n veci nu moare pe morţi îi poartă-n voia lui, orbeşte, şi crunt îi zbate-n apriga vâltoare. Iar când vântoasa-i smulge şi-o porneşte, ţâşnesc strigări şi vaier lung pe vale şi blesteme spre cel ce zămisleşte. Văzui atunci că pe-astă cruntă cale sunt osândiţi cei ce-au robit în gând puterea minţii poftelor carnale. Şi cum pe-aripi se lasă rând pe rând fugind de toamnă păsări călătoare, la fel şi ei se lasă duşi de vânt, în sus, în jos, de-a valma, fără stare, şi-n veci sunt puşi să se-nfăşoare-n caier, şi-n veci sortiţi să geamă şi să zboare.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul V
”Să coborâm, grăi Virgil, spre fund”, şi alb ca ceara adăugă: „învaţă să-mi calci pe urme şi să-mi fii secund”. Ci eu, citindu-i grija-nscrisă-n faţă: „Au cum să vin, când însuţi tu te temi, tu ce la greu mi-ai fost mereu povaţă?” „Durerea lor, a umbrelor ce gem, pe chip, grăi, nu teamă-mi zugrăveşte, ci milă doar, pe care spaimă-o chemi.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul IV
”Într-una din zile calde de august, când sta și privea cerul senin, îi păru cum din înaltul lui, în lină adiere, se lăsau nouri roz în văluri tot mai dese. Miresme dulci umpleau aerul. Zâne dalbe, foenixi albaștri, berze albe, toate soiurile de animale, chiar lei și tigri coborau parcă din nori, iar în mijloc i se ivi ocrotitoarea florilor lui, care îi zise: — Tu, om neprihănit ca și florile, ai dobândit cea mai înaltă virtute! Dacă cineva iubește florile și le apără, este fericit, dacă le disprețuiește și le vatămă, i-aduc necaz și capătă pedeapsă!” ”Iubitorul florilor” (poveste chineză repovestită de Iulia Murnu)
”Îndrepta tulpinele îndoite și le sprijinea, iar frunzele crăpate le căuta ca un vraci plin de dragoste pentru bolnavii săi. Ungea rănile cu lut și tină, le proptea pe un arac și le înfășura cu grijă. Asta numea el vindecarea plantelor. Nu tăia niciodată vreo floare și nu suferea să vadă lucrul acesta nici făcut de alții. Se punea cu totul în simțămintele florii și socotea că în scurtul timp cât trăiește ne bucură prin mireasmă și culoare încât noi să luăm seama priveghind gingașa lor înflorire. Din cele patru anotimpuri florile au parte numai de unul și atunci se deschid pentru puține zile, ba adesea doar pentru câteva ore; trei anotimpuri așteaptă ele vremelnica viețuire.” ”Iubitorul florilor” (poveste chineză repovestită de Iulia Murnu)
”Cu fruntea-ncinsă de orori şi roasă: „Maestre,-am zis, cu cine-s cei ce-ncoace durerii pradă într-atât se lasă?” „Se zbate astfel şi-n neputinţă zace mulţimea celor, zise el, ce-n viaţă nici rău, nici bine n-au cătat a face. Cu ei deolaltă să tânjească-nvaţă spurcaţii îngeri ce-n credinţă-obştească nu s-au unit, nici n-au trădat pe faţă. I-alungă cerul” ca să nu-şi ştirbească sclipirea lui, dar nici în iad nu-i ţine, ca nu cumva cei răi să se mândrească.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul III
”Prin mine treci spre locul de durere, prin mine treci spre veşnica jelire, prin mine treci spre gloata care piere. Mi-a fost dreptatea-ndemn spre făurire: puterea sfântă m-a zidit, instanţă în cer, suprema minte şi iubire. Etern trăiesc şi câte sunt substanţă ‘naintea mea etern au fost create.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul III
“Păziți-vă bine oameni, semenii mei de azi și din trecut, de fapte definitive, asupra cărora să nu mai poată reveni decît viața de apoi. … Voi nu veți cunoaște realitatea sufletului decît într-un moment când refacerea erorilor este tardivă. În mijlocul orelor voastre stați de sentinelă ca să nu se ivească pe neștiute ceasul cel rău, ca un măgar subiectiv ieșit la păscutul scânteilor vegetale. Orice ați face, știința voastră rătăcește, și mândria voastră e un noroi, prin care mintea vă umblă desculță.” Tudor Arghezi, ”Cimitirul Buna-Vestire”
”Ce ai acum? De ce te-mpiedici iară? Ce griji aduni în pieptul tău mocnite şi nu cutezi, şi teama te-mpresoară, când ştii că-n cer trei doamne fericite te ocrotesc la curţi de slăvi şi soare şi vorba mea doar bine îţi promite?” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul II
”«De vrei să ştii cu de-amănunt, grăi, am să-ţi răspund de ce m-am rupt din soare şi fără frică mă pogor aci. Te teme doar de-acele lucruri care îl pierd pe om şi-şi fac din rău un ţel; de alte nu, căci nu-s vătămătoare. Pe mine Domnul m-a făcut astfel c-al vostru iad să nu mă poată-nfrânge şi nici văpaia ce ţâşneşte-n el.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul II
”- Flăcăule, inima mea e mai tare decât fierul și piatra. Niciodată nu m-am lăsat înduioșat de nimic, niciodată nu m-am recunoscut învins. Dar astăzi, mă recunosc învins și nu voi mai putea despărți niciodată nici un soț de soția lui. Spunând aceasta, lacrimile îi curgeau pe obraz și, într-o clipă, se prefăcu într-un arțar înalt pe ale cărui frunze străluceau lacrimile ca niște perle de rouă. Șî Tun o luă pe Yu Hua în brațe și o duse sub arțar și atunci ramurile arțarului începură să freamăte și picăturile de rouă căzură pe trupul ei. Deodată, Yu Hua începu să vorbească și trupu-i deveni la fel de mlădios ca înainte.” ”Povestea izvorului roșu” (poveste chinezească repovestită de Eufrosina Dorobanțu)
“A bowl of vegetables with someone you love is better than steak with someone you hate.” Anonymous, ”Holy Bible: New Living Translation”
“Lord, make me an instrument of thy peace. Where there is hatred, let me sow love, Where there is injury, pardon; Where there is doubt, faith; Where there is despair, hope; Where there is darkness, light; And where there is sadness, joy. O Divine Master, grant that I may not so much seek to be consoled as to console, to be understood as to understand, to be loved, as to love. For it is in giving that we receive, It is in pardoning that we are pardoned, and it is in dying that we are born to eternal life.” Francis of Assisi