”Virgil atunci în braţe mă cuprinse, precum de zgomot deşteptată o mamă, când vede-n preajmă flăcările-ncinse, cuprinde pruncul alergând cu teamă şi uită-n grija ce i-o dă pârjolul să-şi ia ceva, căci la copil ia seamă” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XXIII
”Smintit am fost pesemne de-am putut să-i spun atunci, răstindu-mă de sus: „Ia spune-mi: ce comoară i-a cerut lui Petru-n schimbul cheilor Iisus când raiul sfânt în pază i l-a dat? «Urmează-mă», atâta doar i-a spus. Iar când Matei apostol fu-nscăunat în locul Iudei, aur sau argint nici Petru, nici ceilalţi nu i-au furat. Deci stai pe loc căci drept eşti osândit şi-ascunde bine-averea câştigată ce-n contra Franţei rău te-a sumeţit. Şi dacă limba nu mi-ar fi legată de cinstea ce-o păstrez faţă de-acele preasfinte chei ce-ai stăpânit odată, ţi-aş azvârli cuvinte şi mai grele, căci nu-i zgârcit ca papa şi papistul ce-ncalcă drepţi şi urcă răii-n stele. De voi, de papi vorbea evanghelistul când peste-ape-o târfa-a fost văzut cu regi curvind, cum scrie-Apocalipsul; cu capete vreo şapte s-au născut; din zece coarne vlagă-a supt mereu cât timp curat bărbatu-i s-a ţinut. Voi v-aţi făcut din aur Dumnezeu şi-o sută […]
”Îşi înălţă numai sufletul înspre zămislitorul său, ca să-i mulţumească pentru bunătatea lui şi să mărturisească supus că drumurile Domnului sunt de nepătruns pentru mintea cea mărginită a omului.” ”O mie și una de nopți”
”Ah, câtă grijă s-ar cădea să ai faţă de cei ce chiar şi-un gând trunchiat, nu numai fapta-ţi tălmăcesc în grai. Rosti Virgil: „Curând cel aşteptat şi-n închipuire plăsmuit de tine, se va ivi din hău învederat.” Deşi să taci, de poţi, e mult mai bine când adevărul pare-a fi în parte minciună doar, spre-a nu păţi ruşine, eu tot nu tac; şi jur pe-această carte, pe versul ei ce trag nădejde tare să aibă pururi de iubire parte” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XVI
”Lăsai pelin şi umblu după miere, purtat de-a-nvăţătorului făgadă, dar pân’ la fund să cad dintâi se cere.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XVI
”Dar câtă vreme-mi voi simţi neînfrântă conştiinţa-n piept, râvnesc să ştii că-s gata cu soarta însăşi a mă lua la trântă. De mult cunosc’ care-mi va fi răsplata: de-aceea zic: ţie-şi năravu-n braţă şi joace-şi Soarta cât pofteşte roata.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XV
”De repetate ori Filozofia le-arată celor ce-o cunosc din plin cum Natura-şi trage obârşia din fapta şi din cugetul divin iar Fizicii’, de-i vei pătrunde ţelul, dintru-nceput afla-vei şi deplin că-ntocmai ca pe maistru-nvăţăcelul, şi-arta voastră, sus, imită firea şi că-ntr-un fel nepoată e cu cerul. Din ele dar, urmându-le-omenirea, precum Geneza-n cartea ei dictează, se cade-a-şi trage viaţa propăşirea. Dar cum zarafii altei căi urmează, ei firea şi-arta le urăsc nespus, căci doar în bani nădejdile-şi aşază.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul Xi
”Dar când înşeli pe cel ce crede-n tine, Nu pângăreşti doar dragostea ce-mbie, Ci însuşi legământul ce te ţine ca-n lanţuri ferecat de prietenie; deci brâul ultim, unde-i miez pământul, pe trădători îi arde-ntru vecie.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XI
”Tot ce e rău şi ură-n cer stârneşte nedrept e-n ţel şi ca atare lumea cu silnicii şi-nşelăciuni loveşte. Or, cum în om e proprie-nşelăciunea, de cei ce-nşală-i mai vârtos scârbit Hristos, şi-i strânge mai afund genunea.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XI
”Găsească ai tăi de-a pururi pace-n rugă, am cuvântat, ci spulberă-mi aceste nedumeriri ce mintea mi-o subjugă: voi, cei de-aici, din câte-am prins de veste, vedeţi ce-aduce viitoru-n braţă, dar nu vedeţi nicicând ceea ce este.” „Vedem, e-adevărat, dar ca prin ceaţă, răspunse el, tot ce-i de noi departe; cu-atât ne-a hărăzit cereasca faţă. Dar câte sunt sau ni-s aproape foarte nu desluşim, căci n-avem precăderea, de nu vin alţii veşti de voi să poarte. De-aceea poţi pricepe că vederea pieri-va-n noi când timpul va dispare şi pretutindeni va domni tăcerea.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul X
”La vorba lor simţii că mă împunge până-n rărunchi o teamă cu păcat: gândeam că-n veci pe lume n-oi ajunge. „Maestre scump, ce-ntr-ajutor mi-ai stat de-atâtea ori la cumpene şi care de rele şi primejdii m-ai scăpat, nu mă lasă, strigai cu-nfrigurare, şi dacă-n cale ni se pun stihii, să ne grăbim pe vechea-ne cărare.” Ci domnul meu ne-nfricoşat grăi: „Să nu te temi, căci Domnul m-a-nvoit şi nimeni paşii nu ni-i poate-opri. Aşteaptă-aici, şi sufletul trudit să-ţi fie pururi de nădejdi sorginte; n-am să te las pustiu şi rătăcit.” Aşa plecă preabunul meu părinte şi eu rămas-am îndoielii pradă, cu „vine-ori nu” luptându-mi-se-n minte.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul VIII
”Nu-i poate sta-mpotrivă-al vostru sfat. Ea judecă, aşază şi-mplineşte, ca îngerii pe-al lor, al ei regat. Din a schimba în veci nu se opreşte: gonită-i de nevoie şi-i firesc că-n goana ei tot pe-alţii noroceşte. Aceasta-i Soarta contra cui cârtesc cei cari s-o laude s-ar cădea; dar vamă ei nu-i plătesc şi-n veci o ponegresc. Ci ea n-aude şi nu-i ia în seamă; învârte roata-n rând cu cei ce-s primi, ferice pururi, fără griji sau teamă.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul VII
”Drăcescul iureş care-n veci nu moare pe morţi îi poartă-n voia lui, orbeşte, şi crunt îi zbate-n apriga vâltoare. Iar când vântoasa-i smulge şi-o porneşte, ţâşnesc strigări şi vaier lung pe vale şi blesteme spre cel ce zămisleşte. Văzui atunci că pe-astă cruntă cale sunt osândiţi cei ce-au robit în gând puterea minţii poftelor carnale. Şi cum pe-aripi se lasă rând pe rând fugind de toamnă păsări călătoare, la fel şi ei se lasă duşi de vânt, în sus, în jos, de-a valma, fără stare, şi-n veci sunt puşi să se-nfăşoare-n caier, şi-n veci sortiţi să geamă şi să zboare.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul V
”Să coborâm, grăi Virgil, spre fund”, şi alb ca ceara adăugă: „învaţă să-mi calci pe urme şi să-mi fii secund”. Ci eu, citindu-i grija-nscrisă-n faţă: „Au cum să vin, când însuţi tu te temi, tu ce la greu mi-ai fost mereu povaţă?” „Durerea lor, a umbrelor ce gem, pe chip, grăi, nu teamă-mi zugrăveşte, ci milă doar, pe care spaimă-o chemi.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul IV
”Într-una din zile calde de august, când sta și privea cerul senin, îi păru cum din înaltul lui, în lină adiere, se lăsau nouri roz în văluri tot mai dese. Miresme dulci umpleau aerul. Zâne dalbe, foenixi albaștri, berze albe, toate soiurile de animale, chiar lei și tigri coborau parcă din nori, iar în mijloc i se ivi ocrotitoarea florilor lui, care îi zise: — Tu, om neprihănit ca și florile, ai dobândit cea mai înaltă virtute! Dacă cineva iubește florile și le apără, este fericit, dacă le disprețuiește și le vatămă, i-aduc necaz și capătă pedeapsă!” ”Iubitorul florilor” (poveste chineză repovestită de Iulia Murnu)