Wallflowers

”Un înger, doamnă! zise el c-un fel de nemulţumire… Nu ştii că mie nu-mi plac îngerii, cu privirea lor lină şi cerească… Ei, cu toată fiinţa lor candidă, cu zăpada cea castă a feţei, a umerilor, a sânului lor, sunt o obsesiune a sufletului meu… Ea mi-ar muri şi sărmanul diavol ar rămânea singur pe pământ în pieliţa lui de sărbătoare… Apoi mă tem de un asemenea amor, mă tem cumplit… De voi fi rău, ea va fi blândă ca un miel… prin blestemele mele s-ar înmulţi rugăciunea ei tremurătoare, când aş fi numai venin, ea şi-ar săruta cruciuliţa ei de aur… Ah! aş fi nefericit cum n-am fost niciodată şi, ce e mai mult, m-aş înamora nebun, ea m-ar iubi asemenea… şi prin asta s-ar repeta o veche tragedie lumească… Doi oameni ce se iubesc făr-a se potrivi…” Mihai Eminescu, ”Avatarii faraonului Tlr”

”Cine sunt eu?” fu cea întâi cugetare ce-i veni în minte. Mintea lui era clară, închipuirile erau ca formele concrete, vii şi pline de viaţă… el avea o lume gata în capul lui, de a cărei izvoare nu-şi putea da socoteală… Se găsea cuminte… şi… memoria, memoria era ceea ce-i lipsea… El închise ochii, ca să rămâie în întuneric şi ca, ne’nfluenţat de lumea de dinafară, să cutreiere câmpul aducerii lui aminte… Era ca un orizont negru şi fără de sfârşit… nimic, nimic… numai prezent avea… trecut defel… sau unul atât de tenebros încât nu vedea nimic pe el… departe, departe… ca şi când într-o noapte neagră ca lumina din sticla cu cerneală… ai vedea undeva un foc arzând… Cer înnorat şi negru… pământul şi noaptea de nu-ţi poţi vedea mâna cu degetele răşchiete dinaintea ochilor… departe parecă vedea în noaptea plină* a sufletului lui o antică coroană de rege.” […]

“Când omul va reuşi să coboare în sine luminându-şi tenebrele care în permanență îl agită, când va reuşi să facă saltul de la teorie la acțiune şi de la inteligență la înțelepciune, atunci se va împăca cu sine şi în lume va domni pacea. Atâta vreme cât un singur om va prococa altui om suferință, lumea nu va avea linişte. Pentru că oricât de mult s-ar strădui unele teorii să ne convingă de apariția noastră prin hazard, viața are un sens.” Dumitru Constantin Dulcan, ”Inteligenţa materiei”

”Şi Saian, leul de aur al cerului, intră în umbra peşterii lui din Mastazuba, şi Zubala îşi întinsemantaua întunecată pe boltă, scoţându-şi capul dintre pernele norilor. Îndată pământul fu învăluit în albăstreala nopţii şi fire de beteală poleiră trunchiurile copacilor. Nimic nu mai păstra acum limpezimea zilei, totul fiind părere şi umbră şovăitoare.” Vladimir Colin, ”Legendele țării lui Vam”

“Te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți zbura cu ele.” Lucian Blaga