Wallflowers

”Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasă Și nici în ce culori îţi stă mai bine, Știu doar că amintirea nu mă lasă Și că mi-e imposibil fără tine. Vizionez femei nenumărate, Femei interesante mă mai sună, Dar rece şi străin mă simt de toate Și nu mă văd cu ele împreună. Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă, Care-a decurs din întâlnirea noastră, Dar vechiul dor al dragostei mă cheamă Și tu îmi faci cu mâna la fereastră. Subtile explicaţii cui i-aş cere? Tot prostul face pe interesantul Şi-n condamnarea asta la tăcere, Mai conversez de-a surda, cu neantul. Și cum să transformăm iubirea-n ură, De ce nu noi, ci solii să lucreze, Și să pătăm simţirea cea mai pură, Punând incendiul tot în paranteze? N-aş vrea să te-ndârjesc sau să te sperii, Nici să te fac să te-ndoieşti de tine, Dar eu te-am adorat fără criterii, Estet bolnav, […]

”Acest roman de dragoste, În care te-am descris Ca personaj principal, Tremură din toate literele, Ca să te cuprindă. Astâmpără-te, Nu mai sări din mers, Nu deveni imprevizibilă, Respectă regula jocului: Eu te scriu pe tine, Nu tu pe mine. Şi, pe de altă parte, Nu se iese dintr-un roman După cum îţi vine, Pregăteşte-te, nu întârzia, Te-aşteaptă, oricum, Madame Bovary şi Anna Karenina. Trage coperta ultimă, după tine, Fă curat printre litere, Deschide titlul, Să intru şi eu la noapte, Că mor aici Pe coperta din faţă De dorul tău.” Adrian Păunescu, ”Personajul principal” (”Liber să sufăr”, 2003) /

”Te aştept în fiecare gară, Dacă se va întâmpla să urci? Dintr-un buchet întristat de recruţi, Dintr-o sală de aşteptare Luminată ieftin, Dintr-o cutie de chibrituri Uitată pe peron, Dintr-o amintire carnală a mea, Te-aştept să mă ajungi Din urmă. În fiecare gară, În fiecare trecere pe la uşa cuşetei În care nu dorm, În fiecare tresărire a osiei vagonului, Te-aştept să mă ajungi din urmă. Ca un adolescent Prima oară-mbătat de-o femeie, Te-aştept melancolic Şi cu urechile arzând fratern Spre toate semafoarele.” Adrian Păunescu, ”Te aștept” (Rezervaţia de zimbri, 1982)

”Despre blândeţea de a fi de vină Şi despre nebunia de-a fi trist, Am să vă povestesc, cât mai exist, Şi ochii mei atârnă de lumină. Dezastrul care mi se-ntâmplă mie Aţi vrea s-aveţi norocul de-a-l trăi, Eu nu dau din tristeţea mea o zi Pentru un veac întreg de veselie. Nu dau, din tot coşmarul meu, un gând, Neconvertibilul noroc mă ţine De-a-mi fi cu cât mai greu, cu-atât mai bine, Şi mă trezesc cu creierul urlând. Şi nu mai ştiu nici eu ce e cu mine, Ce-i lumea, ce se-ntâmplă, cine sunt!” Adrian Păunescu, ”Damnat”

”tu să mă ierți de tot ce mi se-ntâmplă că ochii mei sunt când senini când verzi că port ninsori sau port noroi pe tâmplă ai să mă ierți altfel ai să mă pierzi văd lumea prin lunete măritoare și văd grădini cu arme mari de foc sub mâna mea deja planeta moare și în urechi am continentul rock ai să mă ierți că sunt labilitate că trec peste extreme fulgerând ai să mă ierți preablânda mea de toate eu sunt nemuritorul tău de rând ai să mă ierți că nu pot fără tine și dacă n-ai să poți și n-ai să poți mie pierzându-te-mi va fi mai bine eu tristul cel mai liber dintre toți și cum se-ntâmplă moartea să le spele pe toate-nobilându-le fictiv ai să te-apleci deasupra morții mele și tot ai să mă ierți definitiv ai să mă ierți în fiecare noapte și-am să te mint […]