”A stelelor rotire care-nconjoarâ firea Provoacă ameţeală la cei din valea lunii. Khayyam, ţine-te bine de firu-nţelepciunii, Pe când în jur dansează din veac nemărginirea.” Omar Khayyam, ”Suprema înțelepciune – detașarea”
”Cel ce-a cules în viaţă al Cunoştinţei Măr, Pe-adevărata Cale purta-va paşii săi. Numai acela ştie că azi e ca şi ieri Şi mâini va fi asemeni cu Ziua cea Dintăi.” Omar Khayyam, ”Suprema înțelepciune – detașarea”
”Schimb curgerea acum în plan intens: Geografia timpului e-n faţă. Epoca mea e-aici: câmpii şi munţi, Diversitate vastă şi măreaţă. Sunt mii de râuri, unele curg drept, Iar altele pe căi ocolitoare, Şi totuşi toate se îndreaptă-acum Spre marea mare, purificatoare. Totu-mi părea întâi învălmăşit. Mergeam — dar unde, nu-mi pasase mie. Ştiam că-s tânăr, că iubesc adânc Tovarăşii de muncă şi mândrie, Nu cunoşteam primejdiile mari Şi poate de aceea n-aveam teamă… Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos E-atunci când zbori spre steaua ce te cheamă!” Nicolae Labiș, ”Geografia timpului”
“Nu înțelegeam pe atunci de ce dau oamenii între ei o luptă atât de nemiloasă, de înverșunată și adesea otrăvită pentru opinie. Ființa noastră e la discreția celorlalți, nu apari tu în ochii unuia așa cum ești, ci așa cum au reșit alții să sugereze o imagine despre tine. Și astfel viața noastră se scurge într-un efort permanent și adesea disperat de a demonstra această imagine (căci rar se întâmplă să nu fie rea, în timp ce tu crezi cu naivitate că ești un inocent), acțiune de reușita căreia depinde totul, realizarea în societate, fericirea și adesea evitarea primejdiilor mortale. Iată, până și frumusețea unei femei se alterează din pricina unei imagini despre ea pe care altul ți-a transmis-o.” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
”S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. Nu mai pot s-o mângâi. M-a strivit. Pasărea cu ciont de rubin, Iar mâine Puii păsării cu ciont de rubin, Ciugulind prin ţărână, Vor găsi poate Urmele poetului Nicolae Labiş Care va rămâne o amintire frumoasă…” Nicolae Labiș, ”Pasărea cu ciont de rubin” (Note: Versuri dictate de N. Labiş din spital, în dimineaţa de 10 decembrie 1956, câteva ceasuri după accident.)
”Nu judeca pe nimeni, ci cată să-nţelegi. Eu beau, dar aminteşte-ţi că ai şi tu păcate. De vrei s-ajungi la pace şi seninătate, Apleacă-te asupra durerii lumii-ntregi.” Omar Khayyam, ”Suprema înțelepciune – detașarea”
“Rămăsei mut în fața acestei declarații oarbe în care erau concentrate ca într-un nucleu indestructibil acceptarea fără cenzură a ceea ce suntem, trufia liniștită a unei vechi descoperiri că nu putem să fim cum nu suntem și că nici o aventură n-a putut și nu va putea ispiti acest eu, bun sau rău, care constituie singura realitate a celui căruia îi e dat să parcurgă o viață, să accepte să lupte cu sine. La ce bun? Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înșine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva și să pun altceva. Transplantul se respinge de către imunitatea eului, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toți suntem, prin ceva din noi înșine, bolnavi, și acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice.” […]
”Ea era frumoasă ca umbra unei idei, – a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatră proaspăt spartă a strigăt dintr-o limbă moartă. Ea nu avea greutate, ca respirarea. Râzânda și plângânda cu lacrimi mari era sărată ca sarea slăvită la ospețe de barbari. Ea era frumoasă ca umbra unui gând. Între ape, numai ea era pământ.” Nichita Stănescu
”Într-un rând, se afla la masa de sară şi unchiul Ciumara. – Am auzit că se petrece bine la madame Lazaridi… zise el lui Adrian. Se adună acolo lume multă, de şi puţintel cam despărechiată. – E ceea ce se chiamă astăzi «lumea bună», răspunse Mary rîzînd. – Adevărat, urmă Ciumara, ceea ce se chiamă astăzi lumea bună. Trebuie să umbli ca Diogene, cu fânarul, ca să poţi găsi un suflet curat, şi nici atuncea nu eşti sigur. Totu-i murdărit. Adrian are dreptate să împungă şi să taie în lumea aceasta.” Mihail Sadoveanu, ”Strada Lăpușneanu”
„Mi-adusesem aminte cum m-ai sărutat tu odată pe frunte și ce răcoare umbroasă mai lăsase pe inima mea fericită cum mărarul peste roșii desigur, atunci chiar eram și nu-mi prea păsa de sunt om, cal, delfin, piatră sau vulture.” Nichita Stănescu
”Cu ochii încă fragezi am văzut Cum vechile castele se surpară Şi cum s-a răsucit peste Carpaţi Vârtejul ce-a-noit această ţară. Iar cele ce-am văzut s-au încrustat într-al pupilelor adânc, ca-n stâncă; De-aceea azi, în ochi de ne priveşti, Ai să le vezi cum ard distincte încă.” Nicolae Labiș, ”Drumul”
“Curios cum o prietenie se naște și apoi se hrănește dintr-o anumită stare de spirit a cuiva, ca să se stingă îndată ce flacăra acelei dispoziții, care ne-a făcut o vreme să credem că avem înaintea noastră un om inteligent, cu mintea scăpărătoare, s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva prețios. Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic și ne mirăm că avem în fața noastră un ins obișnuit și tern!” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
”Te iubesc, fără să ştiu cum să mă opresc din a te iubi, fără să ştiu nici cum, nici de ce te iubesc aşa, pentru că nu ştiu altfel. Unde nu eşti tu, nici eu nu mai sunt.” Marc Levy
“I’d rather deal with a rogue than a fool.” Muriel Spark, ”The Prime of Miss Jean Brodie”
”Sunt îndrăgostit de tine şi nu am chef să-mi refuz simpla plăcere de a spune lucruri adevărate. Sunt îndrăgostit de tine şi ştiu că iubirea e doar un strigăt în neant şi că uitarea este inevitabilă şi că suntem cu toţii condamnaţi şi că va veni o zi când toată munca noastră se va fi prefăcut în pulbere şi ştiu că soarele va înghiţi unicul pământ pe care-l vom avea vreodată şi sunt îndrăgostit de tine!” John Green
”De n-ai fi tu, ce-ar folosi viaţa, Speranţele-i, şi binele-i, şi tot! Un vis ar fi amestecat cu ceaţa, Un chin ar fi — ce l-aş sfârşi să pot;” Mihai Eminescu, ”Iubită dulce, o, mă lasă…” (fragment)
”Adrian vorbi cu voce scăzută: – Aceasta-i liniştea noastră. E ca o odihnă după cumplite încercări. Uneori peisajul acesta pustiu, liniştit şi trist, tresare ca sub vifor. Ş-atuncea cad vrednicii lângă nemernici, amestecaţi în aceeaşi pustiire a gloanţelor şi schijelor. De ce au pierit cei care râdeau ieri; de ce trăieşti tu, ca să te temi de mâni, nu se ştie… Ah, titelule, generaţia noastră are o viaţă tragică şi absurdă… Nu ştiu dacă mă înţelegi, titelule… – Te înţeleg, bie, suspină în întuneric mezinul. – Da; pămîntu-i plin de mormintele tinereţii. Adrian avea o voce aşa de amară, încît lui Paul îi veniră lacrimile, şi le lăsă să curgă în lungul obrazului; îşi simţi apoi dreapta cuprinsă în pumnul tare al fratelui său.” Mihail Sadoveanu, ”Strada Lăpușneanu”
”Cereasca boltă pare o ceaşcă răsturnată. Sub ea-nţelepţii temniţi de teorii ocupă. Tu să imiţi iubirea dintre ulcior şi cupă, Ce sorb stând gură-n gură licoarea fermecată.” Omar Khayyam, ”Suprema înțelepciune – detașarea”
”Când iubești pe cineva îi simți durerea.” Zeruya Shalev
„Să-i spui cuiva că s-a terminat e urât şi fals. Nu se termină niciodată. Chiar şi atunci când nu te gândeşti la cineva, cum poţi să te îndoieşti de prezenţa sa în interiorul tău? O fiinţă care a contat va conta întotdeauna.” Amelie Nothomb
