“Îi era frică Persidei de oameni. Vedea, ba simțea oarecum chiar și pe nevăzute, că toți se uită cu ochii bine deschiși la dânsa, că toți o judecă, și inima i se încleșta, ca și când tot în fața măcelăriei lui Hubăr s-ar afla. Îi era rușine, ca și când toți ar putea să afle din fața ei cele petrecute, se temea de ceva neștiut și nu știa cum să calce, cum să-și țină trupul, cum să-și poarte capul și ce să facă cu mâinile ei.” Ioan Slavici, ”Mara”
Citate, poezie și literatură
”Demetrius: Cum? Eu te chem? Îţi spun cuvinte dulci? Nu ţi-am strigat în faţă adevărul Că nu-mi eşti dragă, nici nu poţi să-mi fii? Helena: De-aceea-mi eşti din ce în ce mai drag; Eu câine credincios îţi sunt; mă baţi, Şi cu mă gudur… Doar atât îţi cer; Ca pe un câine-alungă-mă, dă-n mine, Dar să-mi îngădui să-ţi păşesc în urmă. Ce loc mai oropsit să-ţi cer în suflet (Dar pentru mine-i loc de-naltă cinste) Decât să mă socoţi precum un câine?” William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”
“Inima omului dezleagă ușor toate tainele. Inima e cheia înțelepciunii.” Liviu Rebreanu, ”Adam și Eva”
“În suflet i se zvârcolea un iad cu limbi de foc atât de sfâşietoare, că în fiece clipă ameninţau să-i istovească toate izvoarele voinţei. Simţea iarăşi cum aleargă pe dunga prăpastiei şi ispita prăbuşirii îl pândea şi-l învăluia într-un nour de ceaţă în care mintea nu mai poate închega nici o hotărâre.” Liviu Rebreanu, ”Pădurea spânzuraţilor”
“Lumina aceasta ascunde altceva. Viaţa întreagă ascunde altceva. Aşa cum sunt eu, aşa cum e Biriş, ascundem, fiecare din noi, altceva. Se află ascuns undeva în noi, în adâncul fiinţei noastre. Altceva.” Mircea Eliade, ”Noaptea de Sânziene”
“The great cosmic illusion is a hierophany…. One is devoured by Time, not because one lives in Time, but because one believes in its reality, and therefore forgets or despises eternity.” Mircea Eliade
”Pe păcătoşi Tu îi primeşti cu milă Iar inimile împietrite le topeşti cu iubire.” Rumi
“Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie. Afară bătea vântul. Afară era ploaie. Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ. Afară bătea ploaia. Afară era vânt. Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră. Pământul era negru: perdeaua lui, albastră. S-a ridicat la geamuri pământul până sus. Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus. Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l, Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl. Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât, Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât. Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu. O stea era pe ceruri. În cer era târziu.” Tudor Arghezi
“- Şi crezi tu, zise Moromete, că dacă îl laşi tu să nu te lase să vorbeşti, pe urmă nu te împiedică să şi gândeşti?” Marin Preda, ”Moromeții”
“Hatred stems from pride because vanity makes us detest and have contempt for anything or anyone who detracts from our importance.” Jo Berry, ”Proverbs For Easier Living”
Lucian Blaga – ”Vei plânge mult ori vei zâmbi”
”Eu nu mă căiesc, c-am adunat în suflet și noroi – dar mă gândesc la tine. Cu ghiare de lumină o dimineață-și va ucide-odată visul, că sufletul mi-așa curat, cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede. Vei plânge mult atunci ori vei ierta ? Vei plânge mult ori vei zâmbi de razele acelei dimineți, în care eu ți-oi zice fără umbră de căință: „Nu știi, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?” Lucian Blaga, ”Vei plânge mult ori vei zâmbi”
Ana Blandiana – ”Orice urmă”
“Orice urmă Orice urmă-i o rană, Nu-ntoarce capul Și nu zgîndări cu privirea Amprentele inflamate Pe care le-ai lăsat pe obiecte Și plăgile, sîngerînd cu noroi, Ale pașilor. Orice urmă-i o rană În carnea albă-a ratării, Nu-ți mai lăsa visul Să se răsucească Avid de suferință În trecut. Treci înainte Îmbălsămat în uitare, Golit de-amintiri ca un mort De putrezitele lui măruntaie.” Ana Blandiana, ”Ochiul de greier”
“Be still if the river runs deep and wide.” Anthony T. Hincks
“Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o.” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
“Printre marile anomalii ale lumii moderne se numără şi faptul că ştiinţa şi filosofia ne învaţă viaţa şi moartea. Gândiţi-vă o clipă la absurditatea acestui lucru: oameni care cunosc viaţa din laborator, o cunosc prin analize, îi cunosc fenomenele ei, şi oameni care gândesc asupra vieţii dintr-un cabinet, tocmai aceştia sunt chemaţi să ne înveţe cel mai esenţial şi cel mai decisiv fapt: existenţa noastră, moartea noastră. De altfel, ei nu fac decât să completeze şi să articuleze experienţele noastre negative, nefiinţa noastră.” Mircea Eliade, ”Arta de a muri”