”De rupi o coardă de vioara, Ea geme, moare, tremurând. O altă coardă îi ia locul S-auzi vioara iar cântând. Dar când c-o lovitură slabă, În coarda inimii lovești, Ea geme atunci o viață-ntreagă Și nu mai poți s-o-nlocuiești.” Mihai Eminescu
”Frumoasă şi jună, oh, dragă-mi mai eşti! Eu caut şi caut în ochii-ţi cereşti, Şi-n veci nu mă satur şi-n veci aş căta, Iubită, dorită, o gură — aşa! Tu tremuri, tu cauţi, tu murmuri, tu râzi, Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi, Cu părul tău moale tu viaţa mi-o legi — O ştii şi te faci că nu o-nţelegi! Şireată şi dulce — copil vinovat — De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat, De ce-aştepţi să-l fur de pe ochii-ţi profunzi Şi-n blondele plete tu capul ţi-ascunzi! Cu mâna ţi-acoperi tu ochii tăi dragi, Prin degete cauţi, nu râde, ci taci; Pedeapsa ce meriţi, columbă a mea, O gură-i. — Oh, dă-mi-o — mi-ai dat-o — aşa!” Mihai Eminescu, ”Frumoasă și jună”
”Ca povestea cea sărmană Care nimeni n-o-a-nţeles, Trec prin vremea tristă, vană, Cum prin secoli un eres. Sunt ca lira spartă-n stâncă, Sunt ca glasul din pustii, Sunt ca marea cea adâncă, Sunt ca moartea între vii. Dintre chinuri ce mă-neacă Eu sorbeam mirul curat, Cum o lebădă se pleacă Bând din lacul îngheţat. Dar cu moartea cea adâncă Azi eu schimb al vieţii-mi gând, Am fost vultur pe o stâncă, Fire-aş cruce pe-un mormânt! Care-i scopul vieţii mele, De ce gându-mi e proroc, De ce ştiu ce-i scris în stele, Când în van lumea o-nvoc. Crucea-mi pară gânditoare, Parca arz-a vieţii-mi tort, Căci prin neguri mormântare Voi să văd faţa-mi de mort. Doar atunci când prin lumine M-oi sui la Dumnezeu, Veţi gândi şi voi la mine Cum am fost în lume eu.” Mihai Eminescu, ””Cântecul lăutarului”
”POETUL Tu eşti o undă, eu sunt o zare, Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare, Tu eşti o noapte, eu sunt o stea — Iubita mea. IUBITA Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare, Eu sunt un flutur, tu eşti o floare, Eu sunt un templu, tu eşti un zeu — Iubitul meu. Tu eşti un rege, eu sunt regină, Eu sunt un haos, tu o lumină, Eu sunt o arpă muiată-n vânt — Tu eşti un cânt. POETUL Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă, Eu sunt un geniu, tu o problemă, Privesc în ochii-ţi să te ghicesc — Şi te iubesc! IUBITA Îţi par o noapte, îţi par o taină Muiată-n pala a umbrei haină, Îţi par un cântec sublim încet — Iubit poet? O, tot ce-i mistic, iubite barde, În acest suflet ce ţie-ţi arde, Nimica nu e, nimic al meu — E […]
”Strecor degetele mele printre buclele-ţi de aur, Raze care cad în valuri pe un sân ce n-am văzut, Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur, Iară ochii-ţi, gardianii, mă opresc şi mă sumut. Ochii tăi, înşelătorii! A ghici nu-i pot vreodată, Căci cu două înţelesuri mă atrag şi mă resping — Mă atrag când stau ca gheaţa cu privirea desperată, Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating. O atunci mâna ta-i tare şi respinge cu putere Mâna mea, care profană ar intra în santuar Să se-ascundă-n sânii-ţi tineri, pe când eu plin de plăcere Să uit lumea-n sărutarea-ţi şi în ochii tăi de jar. Astăzi însă nu-s ca flama cea profană şi avară, Inima mi-e sântă astăzi, cald şi dulce-i pieptul meu, Azi sunt cast ca rugăciunea şi timid ca primăvara, Azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu. Tu surâzi cu ne’ncrezare?… […]
”Îngere palid, îţi e mister Cum că a lumei valuri şi şoapte Este durere şi neagră noapte Pe lângă cer? Nu ştii tu, înger, oare să zbori, Să laşi pământul, trista ruină? De-ţi place cerul, a lui lumină, De ce nu mori? O, dar pământul încă te ţine În nişte lanţuri ţesute-n rai. De mult zburai tu în lumi senine — De nu iubeai.” Mihai Eminescu, ”Îngere palid”
”Care-o fi în lume şi al meu amor? Sufletul întreabă inima cu dor. Va fi mănăstirea cu zidiri cernite, Cu icoane sânte şi îngălbenite, Va fi vitejia cu coif de aramă L-ale cărei flamuri patria te cheamă, Ori va fi o dulce inimă de înger Să mângâie blândă ale mele plângeri? L-am cătat în lume. Unde o să fie Îngerul cu râsul de-albă veselie? Unde o să-l caut, mare Dumnezeu… Poate-i vo fantasm-a sufletului meu? Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu Îmi arat-adesea dulce chipul său, Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie Cu suflet de înger, cu chip de femeie, Dulce şi iubită, sântă şi frumoasă, Vergină curată, steauă radioasă, Şi să mă iubească, s-o iubesc şi eu, Să-i închin viaţa sufletului meu. Dar ce râde lumea? Ce râde şi spune? — Femeia nu este ce crezi tu, nebune. Faţa ei e-o mască ce-ascunde-un infern Şi inima-i este blestemul etern, […]
”Ce vrei, să-mi rup din frunte izvorul de lumine Amăgitori sânt ochii — furi de-ndulciri străine În porţile acestea a ochilor aibi strajă: Privire femeiască privire nu-i, ci vrajă. A sufletului pusnic cetate întărită Ea cade înainte-i de vînturi răscolită.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”Căci ochii sânt fecioare închise în cămări Luminele li-s pline de frică, ruşinări; Bobiţe sânt de poamă ce port pe ele brumă, Cu gura mea le-aş şterge de bruma lor acuma.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”Dorit şi umed ochiu-mi idolul şi-l priveşte, Pe tabla nălucirei adînci îl zugrăveşte. Şi acest chip preadulce din minte nu îl şterg, În somn el mă urmează, în mine-i dacă merg. Astfel mă asupreşte dormind sau fiind treaz Şi vecinic văd nainte-mi al tău frumos obraz. Om umbra mi-e alături de dorm sau de-s deştept, Mă supără oriunde şi-mi tremură în piept. Bătrân de-oi fi, în umbra irii-mi va veni, Cu dânsul în vedere-mi voi fi de voi muri.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări… Pot să mai re’nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!” Mihai Eminescu, ”Odă” (fragment)
”Cum mângâie dulce, alină uşor Speranţa pe toţi muritorii! Tristeţe, durere şi lacrimi, amor Azilul îşi află în sânu-i de dor Şi pier, cum de boare pier norii. Precum călătorul, prin munţi rătăcind, Prin umbra pădurii cei dese, La slaba lumină ce-o vede lucind Aleargă purtat ca de vânt Din noaptea pădurii de iese: Aşa şi speranţa — c-un licur uşor, Cu slaba-i lumină pălindă — Animă-nc-o dată tremândul picior, De uită de sarcini, de uită de nori, Şi unde o vede s-avântă. La cel ce în carcere plânge amar Şi blestemă cerul şi soartea, La neagra-i durere îi pune hotar, Făcând să-i apară în negru talar A lumii parànimfă — moartea. Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân, Privirea de lacrime plină, Văzând cum geniile morţii se-nclin Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin, Speranţa durerea i-alină. Căci vede surâsu-i de graţie plin Şi uită pericolul mare, L-apleacă mai […]
”În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți. Căci pentru care altă minune decât tine Mi-aș risipi o viață de cugetări senine Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpenind, În vorbe peritoare ca-n lanț să te cuprind, Și în senin de stele durerile să-mi ferec Pân’nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec? Și azi când a mea minte, a farmecului roabă, Din orișice durere îți face o podoabă, Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară, Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă; Azi – când a mea iubire e-atâta de curată, Ca aura de care tu ești împresurată, Ca steaua ursitoare ce-o au după olaltă Lumina de-ntunerec și marmura de daltă, Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei De un cutremur tainic al tinerei femei Și […]
”De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămîi cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulce-ntre femei Mă lasă. Căci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Să mă îmbăt și de scântei Din stele, Când degerând atâtea dăți, Eu mă uitam prin ramuri Și așteptam să te arăți La geamuri. O, cât eram de fericit Să mergem împreună, Sub acel farmec liniștit De lună! Și când în taină mă rugam Ca noaptea-n loc să steie, În veci alături să te am, Femeie! Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. Căci astăzi dacă mai ascult Nimicurile-aceste, Îmi pare-o veche, de demult Poveste. Și dacă luna bate-n lunci Și tremură pe lacuri, Totuși îmi pare că de-atunci Sunt veacuri. Cu ochii serei cei dintâi Eu […]
”Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie: Fii scut de întărire Şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată Asupră-ne coboară, O, Maică prea curată, Şi pururea Fecioară, Marie! Noi, ce din mila Sfântului Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, Maică prea curată Şi pururea Fecioară, Marie!” (Rugăciune de Mihai Eminescu)
