”Şi sufletul omului, întocmai ca pâraiele şi plantele, avea nevoie de un soi de ploaie: speranţă, credinţă, raţiune de a fi. Când acestea lipsesc, sufletul moare, deşi sufletul continuă să trăiască. Oamenii ar putea spune atunci: „Ia te uită, în acest trup chiar a trăit cineva.”
Paulo Coelho
“Ai nopți cari ţi s-aşază grele ca de plumb
Pe suflet şi pe gânduri şi pe vreri, –
Nopți negre-n care pieptul îți tresare de furtuni
Ce nu le spui –
Şi-n cari întreg trecutul ți se pare în zadar
Şi orice clipă ce mai vine – de prisos…”Lucian Blaga
“O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă – încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine –
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
„Sunt rob în temniţă!”Lucian Blaga, ”Vreau să joc”
”Unii vor iubire, alţii vor putere,
Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,
Unii casă mare şi maşină nouă,
Alţii doar o umbră unde să nu-i plouă,
Unii să audă, alţii să vorbească,
Unii doar o clipă cerul să privească,
Unii o moşie mare şi bogată,
Unii-ar vrea o mamă, alţii-ar vrea un tată,
Unii haine scumpe şi pantofi mai mulţi,
Alţii vor picioare şi-ar umbla desculţi,
Unii vor un munte, alţii vor o mare,
Unii doar să aibă cele necesare,
Unii vor avere, faimă, bogăţii,
Alţii sănătate pentru-ai lor copii,
Unii vor să aibă propriul răsărit,
Alţii doar să uite ceea ce-au iubit…
Pelerini prin lume între nu şi da,
Fiecare suflet are rana sa !
Nu tot cel ce râde este fericit,
Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit !
Luptă pentru tine, uşurează-ţi chinul,
Iar de nu se poate, să-ţi accepţi destinul;
Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu:
Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!”Licuţa Pântia, ”unii și alții”
”Bătrânul pădurar visează parcă,
îndrăgostit de codri ca de-o arcă,
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi undukea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.
Sub ochii lui, plini de senin şi zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri şi bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns,
Şi neschimbându-şi apa cătăturii
In taină-a râs cu ele ori a plâns.
Când mierea lunii picură-n frunzişuri,
Ivind peste steiuri albe ascuţişuri,
Cu gâtul încordat prin seară zboară,
îndrăgostiţi un ţap şi-o căprioară…
El se afundă-n gânduri pe un trunchi,
Privind duios la puşca pe genunchi.
Or, primăvara în bârlog ursacii
Nu mai încap de maica-le, săracii,
Iar ea, dorindu-şi alţii, mai mărunţi,
Ii bate şi-i alungă către munţi…
El îi priveşte-ntunecat la faţă —
Noi începuturi triste de viaţă.
Natura, ascultati-o, îi murmură
Cântecul ei de ger şi de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foşnkea moale-a frunzelor căzute
Ori şopotul de unde-năbuşit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.
In cicluri neoprite — ierni şi veri —
Ne fură timpul, care cu poveri,
Şi de priveşti a inimii hambare
Mai goale le găseşti la cercetare,
Gândind că, sărăcit, ca mâine pleci
In pribegie către neguri reci.
Dar el, privind cămările din sine,
De zi cu zi le află tot mai pline,
Pădurii daruri fermecate toarce —
Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,
Şi de va fi cândva de-aici plecat,
Pleca-va dintre toţi cel mai bogat.
Cu-avere simplă codrii îl încarcă…
Adânc el îi iubeşte ca pe-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi undukea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.”Nicolae Labiș, ”Bătrânul pădurar”
”Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet și noroi –
dar mă gândesc la tine.
Cu ghiare de lumină
o dimineață-și va ucide-odată visul,
că sufletul mi-așa curat,
cum gândul tău îl vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta ?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineți,
în care eu ți-oi zice fără umbră de căință:
„Nu știi,
că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”Lucian Blaga, ”Vei plânge mult ori vei zâmbi”
”În introducerea acestor șiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — și c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — și mai cu seamă cel sărac — și Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea și mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău… ce viață-l așteaptă pe el?… Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur… și această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viață și viața un vis? Era minune că devenea superstițios?”
Mihai Eminescu, ”Sărmanul Dionis”
