”Pe măsură ce se apropiau auziră larmă, văzură cum lumina creştea, desluşiră cântece patriotice, care, în plină zi, în plin soare, în atmosfera de luptă păreau imnuri eroice, dar care în puterea nopţii, în lumina incendiului, căpătau accentul lugubru al unei beţii de canibali.
– Doamne-Dumnezeule! exclamă Maurice, uitând că Dum¬nezeu era desfiinţat.
Şi grăbea pasul, sudoarea curgîndu-i pe frunte. Lorin se uita la el cum merge şi şoptea printre dinţi:
Dragoste, dragoste, când pui mâna pe noi,
Se poate lesne spune: s-a terminat cu voi!”Alexandre Dumas, ”Cavalerul reginei”
”Elisa îi răspunse zâmbind că îl ascultă cu dragă inimă și începu cu dulce glas, așa precum urmează:
Iubire, de-o fi să-ți mai scap din gheare,
Nu-mi vine-a crede c-altădată
Ușor am să cad prinsă-n laț sau fiare.Copilă, pătruns-am în jocul tău; crunt,
Crezându-l liman de veșnică pace,
Și armele toate le-am pusla pământ,
Cum cel cu deplină încredere face.Dar tu, despot rău, pizmaș pe noroace,
Pe mine-ai sărit de îndată,
Cu brațe de fier m-ai strâns în prinsoare.Pe urmă în lanțuri pe veci cetluită,
Plânsă de lacrimi, de chin și durere,
Celui prin care mi-e moartea sortită
Prinsă m-ai dat și mă are-n putere;
E atâta de aspră-a stăpânului vrere,
Că plânsul și jalea mea toată
Nicicând n-au aflat la el îndurare.Rugările mele vântul le duce,
Nimica n-aude, nimica n-ascultă,
Chinu-mi sporește, viața mi-e cruce
Și moartea încă tot mă-nspăimântă.
Te-ndură, stăpână, de mine cea frântă,
Puterea în locu-mi ți-arată,
Dă-mi-l legat în a ta-ncătușare.De nu, fii bună măcar și dezleagă
Strânsoarea nădejdii ce roabămă ține.
Te-ndură, stăpână temută și dragă!
De ruga mi-o asculți, credință e-n mine
Bujori fericirea-n obraji să-mi anine
Și-atuncea, de chinuri scăpată,
Mi-oi prinde în plete roșie floare.Elisa își isprăvi cântarea cu un suspin amar, dar – deși cu toții se mirară de cuvintele einimeni din cei de față nu pricepu ce pricină îi smulge atâta tânguire.”
Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Şi când în sfârşit veni ziua de 31 mai, asediatorul teribil de la Bastilia şi de la palatul Tuileries şedea lungit pe pat, sfâşiat de fierbinţeala aceea care-i ucide până şi pe cei mai puternici şi pentru care e de-ajuns doar o privire ca s-o alunge, un cuvânt ca s-o vindece.”
Alexandre Dumas, ”Cavalerul reginei”
”Fericirea femeii iubite, când această fericire vine din partea unui rival, e o tortură pentru bărbatul gelos. Pentru un gelos ca Raoul, însă, pentru această inimă ce cunoştea pentru întâia oară în viaţă amărăciunea fierei, fericirea Louisei era o moarte dintre cele mai ruşinoase, moartea sufletului şi a trupului. Ghicea totul: mâinile care se strânseseră, chipurile apropiate ce se cununaseră în faţa oglinzilor, ca un jurământ atât de dulce pentru îndrăgostiţii ce se văd astfel de două ori, spre a-şi întipări şi mai bine în amintire acest tablou. Ghicea sărutările nevăzute sub căderea draperiilor grele, smulse din agăţătoarele lor. Tălmăcea în chinuitoare dureri graiul paturilor de odihnă, retrase în umbra lor complice. Acest lux, această rânduială îmbietoare, această grijă minuţioasă de a cruţa orice stinghereală persoanei iubite, sau de a-i face o surpriză plăcută, această putere a dragostei, sporită de puterea regală, fură pentru Raoul o lovitură mortală. Oh, dacă există o uşurare a sfâşietoarelor dureri provocate de gelozie, aceea este inferioritatea bărba¬tului ce-a fost preferat în locul tău! Pe când, dimpotrivă, dacă există un iad în inima iadului, o tortură fără nume în vorbirea omenească, aceasta e atotputernicia unui zeu pusă la dispoziţia rivalului, o dată cu darurile tinereţii, ale frumuseţii, ale graţiei. În astfel de momente, se pare că Dumnezeu însuşi e împotriva îndrăgostitului dispreţuit.”
Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”Gelozia este un simţământ egoist. Ea este patima în temerea ce are cineva de a vedea pe altul posedând obiectul pe care îl doreşte. Către aceasta ea este cealaltă fază a amorului: totdeauna este în proporţie cu dânsul.” Dimitrie Bolintineanu
”Să-ţi spun ce este dragostea adevărată. E credinţă oarbă, umilinţă fără regret, supunere desăvârşită, încredere şi dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi. Dragostea înseamnă să îţi dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi.”
Charles Dickens
„Te-am întâlnit
atât de dintr-odată şi de neaşteptat,
încât acel ah, care mi-a sărit de pe buze
a plutit buimac prin aer
până s-a lovit de o creangă
şi s-a aşezat pe ea,
şi s-a făcut cuib
şi timpul zburând pe acolo
şi-a lăsat în el orele…
Atât de neaşteptat ne-am întâlnit
încât trupul mi-a fost smuls şi lovit de timp
şi ecourile lui se întorc abia acum
şi se opresc în faţa mea
ca nişte statui…”Nichita Stănescu
Marin Sorescu – ”Precauție”
”M-am îmbrăcat c-o armură
Făcută din pietrele care-au rămas
După ce a trecut apa.Mi-am pus o pereche de ochelari
În ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea
De pe urmă.Mi-am protejat
Mâinile, picioarele, gândurile,
Nelăsând nici un loc liber
Care să poată fi atins de mângâieri
Ori de alte otrăvuri.Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască ţestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.Când totul a fost gata
I-am răspuns tandru:
– Şi eu te iubesc.”Marin Sorescu, ”Precauție”
”Pentru mine, dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, în care eram veșnic de veghe, cu toate simțurile la pândă, gata să previu orice pericol.”
Camil Petrescu
Mihai Eminescu – ”Care-o fi în lume”
”Care-o fi în lume şi al meu amor?
Sufletul întreabă inima cu dor.
Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sânte şi îngălbenite,
Va fi vitejia cu coif de aramă
L-ale cărei flamuri patria te cheamă,
Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mângâie blândă ale mele plângeri?
L-am cătat în lume. Unde o să fie
Îngerul cu râsul de-albă veselie?
Unde o să-l caut, mare Dumnezeu…
Poate-i vo fantasm-a sufletului meu?
Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,
Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie
Cu suflet de înger, cu chip de femeie,
Dulce şi iubită, sântă şi frumoasă,
Vergină curată, steauă radioasă,
Şi să mă iubească, s-o iubesc şi eu,
Să-i închin viaţa sufletului meu.
Dar ce râde lumea? Ce râde şi spune?
— Femeia nu este ce crezi tu, nebune.
Faţa ei e-o mască ce-ascunde-un infern
Şi inima-i este blestemul etern,
Buza ei e dulce, însă-i de venin,
Ochiu-i te omoară, când e mai senin.
Şi-apoi ce-i amorul? Visu-i şi părere,
Haina strălucită pusă pe durere.
Dar dacă e astfel, unde-i a mea zână
Cu chipul de înger muiat în lumină?
— N-a fost niciodată. De-a fost vre odată,
Atunci în mormântul cel rece o cată.
De n-a fost — imagină-ţi singur în tine
Un înger din ceriuri cu aripi senine,
Pe care deodată cu sufletul tău
Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu
Şi care-nainte de-a-l întâlni tu,
În sufletul morţii fiinţa-şi pierdu.
Şi cântă pe-ăst înger de dulce amor
Şi plânge-l cu jale şi plânge-l cu dor;
Din sufletu-ţi rece tu fă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină;
Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te primblă adese cu gânduri uimite;
Alege-ţi o cruce, alege-un mormânt
Şi zi: Aici doarme amorul meu sânt;
Şi cântă la capu-i şi cântă mereu:
Dormi dulce şi dusă, tu, sufletul meu!”Mihai Eminescu, ”Care-o fi înn lume”
”Căci ochii sânt fecioare închise în cămări
Luminele li-s pline de frică, ruşinări;
Bobiţe sânt de poamă ce port pe ele brumă,
Cu gura mea le-aş şterge de bruma lor acuma.”Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”Dorit şi umed ochiu-mi idolul şi-l priveşte,
Pe tabla nălucirei adînci îl zugrăveşte.
Şi acest chip preadulce din minte nu îl şterg,
În somn el mă urmează, în mine-i dacă merg.
Astfel mă asupreşte dormind sau fiind treaz
Şi vecinic văd nainte-mi al tău frumos obraz.
Om umbra mi-e alături de dorm sau de-s deştept,
Mă supără oriunde şi-mi tremură în piept.
Bătrân de-oi fi, în umbra irii-mi va veni,
Cu dânsul în vedere-mi voi fi de voi muri.”Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
“Acolo pe pietre sau pe oasele acelea, căci nu distingeam prea bine ce erau, am zărit doi șerpi încolăciți. Poate făceau dragoste. Să vă spun drept, nu știu cum fac șerpii dragoste. Sau poate se luptau. Deodată am văzut cum un fulger negru cade prin aer chiar peste insulă și chiar peste șerpii încolăciți. Era un vultur care a înhățat unul din șerpi și s-a ridicat cu el în văzduh. Așadar, vulturul le-a întrerupt șerpilor dragostea sau lupta. Eu i-am văzut înlănțuiți, nu mă pricep să spun ce anume a fost. Dar, poate că între dragoste și luptă nu e nici o deosebire. Dragostea e luptă între două suflete și între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori nu e nici un învins. Și, oricum, pentru unul din șerpi nu mai avea importanță diferența dintre dragoste și luptă. Pentru el totul se sfârșise. Nu va mai face nici dragoste, nici nu se va mai lupta cu nimeni. Moartea pune punct și iubirilor și luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit și cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit și n-a luptat destul sau că a trăit ca un şarpe singur, care nu şi-a găsit alt şarpe cu care să se iubească sau să se lupte.”
Octavian Paler, ”Viața pe un peron”
Adrian Păunescu – ”Ce faci la ora când mi-e dor de tine”
”Ce faci la ora când mi-e dor de tine
şi nici un fel de răni nu te opresc
să-mi reconstitui trupul în ruine
şi să-mi refaci tot viciul omenesc?Eşti ţipătul plăcerii îndrăzneţe
şi te implor, ca într-un turn complex,
să-mi regăsesc plăceri din tinereţe,
să-ţi pun cu moartea focul meu în sex.Mi-e teamă de o vârstă fără milă
când am să cad la pragul tău, înfrânt,
şi-ai să-mi dedici tandreţea ta umilă
să mă mai scol nebun de la pământ.Nu ştiu ce faci când eu îţi caut gura,
cu nebunia de soldat bătrân,
ce-şi vindecă în cer harababura
şi-mi dai motiv în viaţă să rămân.Ce faci, adolescentă numai noapte?
Din jaful care n-are nici un rost,
te recompun cu gust de mere coapte
şi nici nu ştiu, de fapt, ce fruct ai fost.Eu te iubesc cu lipsa de ruşine
a unei făr’delegi cu chipul tău
şi-atât cât te blestem, îmi este bine
şi-atunci când nu te simt, îmi este rău.De sus din avionul ce m-aduce
în vatra ta, te văd şi te rescriu,
eşti condamnată la aceeaşi cruce
pe care-mi este scris să mă simt viu.Şi nu-nţeleg ce poţi acolo face
fără întregul meu absurd blestem,
hai, neagra mea, arată-te încoace
şi-aş vrea sorbindu-ţi noaptea să mă tem.Ce faci la ora când mi-e dor de tine?
Iubirea mea, orgoliul meu e frânt,
te gust pe nesimţite şi mi-e bine
şi te găsesc intrată în pământ.Eu simt că mor păzindu-te de toate
şi n-am să mai rezist măcar un ceas
să te culeg din tot ce nu se poate
şi să mă-nchin la tot ce mi-a rămas.O, negricioasă fără de lumină,
mă tem că, într-o noapte, vei pleca
şi-atunci te rog, din marea mea ruină,
închide viaţa mea cu viaţa ta.”Adrian Păunescu, ”Ce faci la ora când mi-e dor de tine” (1 octombrie 1995, Paris – Bucureşti, ”Front fără învingători”, 1995)
Horațiu Mălăele – ”Mi-e dor”
”Mi-e dor de tine
mi-e dor de tine,
ca unei beri de-un pic de gheață
ca unui mort de-oleacă viață
ca unei Londre de o ceață
ca unui do de-o cântăreață
ca unui ac de-un pic de ață
ca unei carți de o prefață
ca unei pușcării de-o hoață
ca unui mic scandal de-o țață.
și iarăși, pentru a câta oară,
ca unui eschimos de-o portocală
ca unui tren de-o mică gară
ca unui pepene de-o vară
ca unui pesimist de-o cioară
ca unui azi de-odinioară”Horațiu Mălăele, ”Mi-e Dor”