”Or, trezindu-se într-o bună dimineață cu capul îngreunat de aburii vinului ce băuse la un chef cu o seară înainte și înclinând spre acea aprigă căință a oamenilor mahmuri, își zise: „Cât o să te mai ții de potlogării și necuviințe, o, Kesata? Și până când vei mai fi tartorul și călăuzul tuturor desfrânaților din cetate? Ci a sosit cred vremea să-ți iei nevastă și să pășești și tu în rândul oamenilor de treabă din oraș.„” ”Ciudatele pățanii ale lui Kesata și ale prietenului său, Kandarpa” (povestire populară din Cașmir)
”Or intrând înăuntru și văzându-l pe regele Vikramaditya stând zâmbitor în picioare alături de frumoasa Madanamala, pricepu totul dintr-odată. Și își spuse: „Regele acesta, deși înfrânt, și-a atins ținta și deși neputincios și-a împlinit dorința, numai prin puterea iscusinței sale. Ar fi dar semn de mare neînțelepciune să dau frâu liber mâniei. Căci ce înseamnă puterea celor puternici în fața puterii celor înțelepți?” ”Povestea regelui Vikramaditya și a celor șapte chipuri de aur” (povestire populară din Cașmir)
”Și regele Narasinha, nevrând a ispiti mai mult soarta, intră cu fală în Pratișthana, cetatea lui de scaun. Iar barzii, curtenii și oamenii de toată mâna îi proslăviră înțelepciunea și puterea. Ci laudele acelea erau ca tot atâția stropi de venin în urechile și inima vrăjmașului său, regele Vikramaditya. Or, deși cu gura plină de cocleala umilinței și cu sufletul împovărat de pizmă, regele nu-și pierdu cumpătul și dreapta judecată. Și ghidi în sine: „Dușmanul acesta al meu este viteaz și nu poate fi învins prin luptă; de aceea îl voi doborî prin viclenie. Doar se spune: vicleșugul retează mai multe capete decât sabia și ucide mai iute decât otrava.„ Și chibzuind astfel, regele încredință regatul pe mâna miniștrilor săi și plecă întovărășit de un sfetnic de credință spre Pratișthana, cetatea biruitorului său, regele Narasinha.” ”Povestea regelui Vikramaditya și a celor șapte chipuri de aur” (povestire populară din Cașmir)
„N-a fost pe țara asta atâta ninsoare și mulți credeau c-o să-nghețe? Ce, a înghețat țara? N-a înghețat. Nu mor caii când vor câinii!” Nichita Stănescu
”Ne lăsăm fascinați de ispita de a juca un rol excepțional, în loc să observăm că fericirea e de obicei mediocră. Ne furăm singuri, ne frustrăm singuri. În loc să intrăm pur și simplu în țara făgăduinței care se află la îndemână, la colțul străzii sau chiar în camera noastră. Alergăm după vanități ieșite din comun.” Octavian Paler
„La ce-ți folosesc atâtea cunoștințe dacă nu știi cum să-ți conduci inima?” Mihail Drumeş
”Unul din călători, ducând brânza la gură, zise: – Să fie cu spor și pe lemne și pe pietre, pretutindeni: dintr-o singură oaie o mie, oierul poate și șchiop să fie, dar păstorul să ne trăiască, fiindcă el ne dete caș, ca noi să ne înfruptăm! Cenușotcă își râse de el și de urarea lui lungă; îi părea că acel om nu mai gustase vreodată cașul.” ”Cenușotcă” (povestire populară aromână)
Ion Minulescu – ”De vorbă cu diavolul”
”Azi-noapte, Diavolul din mine – Un Diavol ce pretinde-a fi profet – M-a luat cu vorba-ncet… încet… Și m-a băgat în tainele divine, Pe care eu -spun drept- mi-e frică Să nu care cumva să le-nțeleg, Fiindcă sunt taine care -când se strică- Nu se mai dreg… De-aceea nici nu sunt prea lămurit Asupra celor ce mi-a povestit… Dar cum azi-noapte Diavolul din mine Vorbea ca un profet adevărat, Să nu-l ascult deloc mi-a fost rușine, Și curios, ca orice om, i-am suportat Năzbâtia cu care m-a-ngrozit De la-nceput și până la sfârșit… Mi-a spus că-n viață trebuie să știi Ce nu știu decât morții Când pleacă dintre vii. Să știi că dacă-ntâmplător vei fi flămând, Să nu te-arăți bogaților așa cum ești, Să nu te-audă prietenii plângând, Să nu-ntinzi mâna dreaptă să cerșești Femeilor ce ți-au păpat avutul, Să nu-ți compari prezentul cu trecutul, Să nu blestemi… și să […]
”Răbdarea este o virtute pasivă, ea este de fapt forma pasivă a curajului, rezistenţa în timp la răul din lume. Dar, aşa cum este, răbdarea poate fi temeiul unei biruinţe. Pentru că „a răbda” nu înseamnă simplul fapt de a tolera ceva neprielnic sau duşmănos fiinţei tale, a te supune fără să crâcneşti unei voinţe din afara ta. Înseamnă să ai tăria de a îndura, dârzenia de a rămâne întreg, stăpân pe tine, nealterat şi neînfrânt.” Petru Creţia
”Atâta duioşie la început. De ce? Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?” Omar Khayyam, ”Singurătatea omului”
”Puţină apă şi puţină pâine Şi ochii tăi în umbra parfumată. N-a fost sultan mai fericit vreodată Şi nici un cerşetor mai trist ca mine” Omar Khayyam, ”Singurătatea omului”
”Moșule, moșule! Iartă-mi cuvântul, dar se vede lucru că ai îmbătrânit și ai ajuns să-ți fie frică și de gândaci.” ”Povestea lui Crap-Năzdrăvan” (basm popular românesc)
”- Cum, așa ne-a fost vorba? întrebă vulpea. – Cumetria se cere, nu se ia! zise moșul. Poftește la colibă să-ți iei partea.” Moșul și baba” (povestire populară aromână)
”- Hei, împăraților, Văd că ați îndrăgit mult rățuștele de aur. Dar nu vă mai chinuiți degeaba. După cum vedeți, din rățuște m-am făcut om. Și ca să nu-mi irosesc vremea cu voi, apropiați-vă de mal, ce-ați rămas acolo încremeniți ca doi popândăi? Atunci împăratul și împărăteasa s-au apropiat de mal, iar Ionică-Ram-de-Tei a zis către împărăteasă: Femeie rea, necredincioasă… Făte-o salcie pletoasă. Soarele să te ardă, Vântul să te bată Și frunza-n lac să-ți cadă. Iar tu, împărat dușmănos, Să te faci broscoi râios. În apă să trăiești, Cu lut să te hrănești. Și numai ce-a zis Ionică-Ram-de-Tei, că pe marginea lacului, vicleana împărăteasă se și prefăcuse în salcie pletoasă. Și pare-mi-se că de pe atunci se trage viața sălciilor pletoase și neamul broaștelor riioase.” ”Ionică-Ram-de-Tei” (basm popular românesc)
”Ieri am văzut toamnă, ca și cum aș fi fost, Am văzut-o, ca și cum aș fi avut ochi, Ah, cât de bine mi-a fost în previzibilul de ieri, Ah, cât de bine mi-era când mi-aduceam aminte Că am până când și prieteni Mai zbura câte o pasăre și strigam: „AH , CE ÎNTÂMPLARE A VEDERII!„ Mai stătea câte un arbore pe șosea și-i spuneam: „Bătrâne, n-a-nceput războiul, nu mă spânzur de tine?„ Ieri era o toamnă de aur, Azi părul meu e de argint.” Nichita Stănescu, ”Toamna românească”
”Când zările din suflet ni-s singura avere, Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere. Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai – Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.” Omar Khayyam, ”Singurătatea omului”
”Cel care are pâine de astăzi până mâine Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos, De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos? De ce să fie sclavul unui egal cu sine?” Omar Khayyam, ”Singurătatea omului”
”Sântem departe — Da… departe!… Şi vântul mării ne sărută Pe frunte, Pe obraji, Pe gură… Şi parcă ne cunoaşte, vântul Cu nevăzutele lui braţe ne-arată drumul Şi ne-nvaţă Să ne ferim de sfatul zării, Căci zarea-i veşnic prefăcută… Şi-apoi ne lasă, vântul pricepe Că noi i-am tălmăcit cuvântul!…” Ion Minulescu, ”Spre insula enigmă” (fragment)
Ion Minulescu – ”Romanța cheii”
”Cheia ce mi-ai dat aseară — -Cheia de la poarta verde — Am pierdut-o chiar aseară !… Dar ce cheie nu se pierde? Cheia ce mi-ai dat aseară Mi-a căzut din turn, Pe scară, Şi căzînd, mi-a stins lumina. Cheia ce-am pierdut aseară Am cătat-o ; Dar pe scară Era noapte ca şi-afară — Noapte ca sub boltuita Cupolă de mănăstire, Cinci s-au stins pe la icoane Lumânările de ceară. Şi-am rămas în turnul gotic — Turnul celor trei blazoane: Al Iubirii, Al Speranţei, Şi-al Credinţei viitoare… Şi-am rămas în turnul gotic Domn pe-ntinsele imperii Ale negrului haotic. Şi-au trecut de-aseară clipe, Şi-au trecut de-aseară ore, Şi-ale zorilor, aripe Fluturatu-mi-au grăbite, Ca şi clipele trăite Pe-aîbul treptelor sonore. Şi m-am coborît pe scară… Dar pe cea din urmă treaptă Cheia ce mi-ai dat aseară Am găsit-o prefăcută Într-o cupă albă, plină Cu vin verde de cucută. Şi pe cea din […]
”Nu are somn o fată, şi noaptea e târzie. Ea-n părul negru poartă o buclă argintie. Sprâncenele i-s strânse de cugetări severe; Şi faţa-i împietrită de noapte şi tăcere Închide-o înflorire de vise delicate. I-i dor de mine, poate; dar inima îi bate Şi-oftând se înfioară la nu ştiu care gând, Când lemnele în sobă trosnesc adânc, arzând.” Nicolae Labiș, ”Subiect de baladă”