Wallflowers

”Membrana-nfrigurată, sclipind în nesfârşit, Grăbite aripi albe sub cer a oglindit; Cercând în van amarii săi stropi sub val a-nchide Şuierător respiră iar buzele-i lichide În resemnări de-o clipă ori în fierbinţi porniri Se strâng aţâţătoare şi se întind subţiri, Răspund cu glas de unde luminii ce ascunde Sub bolţile din zare, suave şi rotunde. Păşim tăcuţi — vorbeşte în locul nostru marea, Ameţitor murmură foşnindu-şi val de val, Pe faţă îţi răsfrânge, verzuie, scăpărarea Şi-n pletele-ţi sărate cu luciu mineral. Ni-s degetele strânse, fierbinţi, parcă-ncâlcite În alge nevăzute şi ochii ni-s măriţi. Trăim minunea mării ce voci adânci trimite Sub repezile zboruri de pescăruşi grăbiţi.” Nicolae Labiș, ”Înaintea serii”

”Tuiul proaspătului vis înaintea ta închinu-l, O aromă mi-a trimis Cimbrul verde ori pelinul. Lemn sculptat pe vremuri vechi În profiluri dulci de fată Şi cu tălpile perechi Din esenţa-n timp crăpată; Melancolic şi mascat, Râsul gurii subţirel Cum căzut în lut roşcat Fulg de aur ori cercel; Globii ochilor fierbinţi S-au compus să te-ntărâte Irizându-şi spre dorinţi Raze de-ocolişuri, câte. Pe când sufletul târât Noaptea vine să ți-l calce înecat în nu ştiu cât Fum de arbori şi în alge.” Nicolae Labiș, ”Tui” (din ciclul ”Contemplații”, 4 septembrie 1956)

”Este o dragoste obişnuită aici, Oamenii nestatornici sunt aşteptaţi răbdător de principii, Ştiind că în curând au să se-ntoarcă la ele, Iar când zăbovesc nepermis de-ndelung, Principiile răzbunătoare devin. N-am să mă pot dezobişnui niciodată Să denunţ „la sottise, l’erreur, le peche, la leşine”, Dar viaţa m-a învăţat să mă tem De dureroase ravagii ilogice. Am văzut un om cu o plagă pe braţ, Durerea îl electrocutase Şi nu mai ţin minte, Omul şi-a retezat braţul, Ori poate s-a sinucis. In gestul lui erau Şi prostia, şi greşeala, şi păcatul, şi lenea Şi, peste toate acestea, abisul. N-am să mă pot dezobişnui niciodată Să denunţ şi prostia, greşeala, păcatul şi lenea, Dar viaţa m-a învăţat să mă tem De dureroase ravagii ilogice. M-am desprins foarte timpuriu de părinţi, Am trăit numai din puterea gândurilor mele, Deci sunt proletar. Oh, ştiu, uneori am greşit Şi am fost extrădat. Dar cu toate […]

”Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună; Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună. Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună. Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună, Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună Cu îndrăzneaţă fecioară-a pământului, brună, Şi-n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună Tropotul lung şi mereu al galopului meu. Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună, Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună. Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună Tropotul lung şi mereu al galopului meu. Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi, Cu îndârjirea păstrată — cuţit între dinţi — Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi, Brună fecioară a […]

”El a plecat din munţi ca un izvor, Vuind impetuos, sclipind la soare, De sus se-ntoarce, preschimbat în nor, Cu ploaie caldă, binefăcătoare, Dă sevă rădăcinii încordate, înviorează tropotul de cerbi… Când spală colbul adunat pe ierbi Îi curg în suflet valuri tulburate. El nu-i numai al lui: e-al meu, al florii, Al brazilor, al coaptelor podgorii — Şi-i totuşi el, atât de neştirbit! N-arată ce lumini în el scânteie; Doar când se odihneşte, însorit, Fără să vrea aprinde curcubeie.” Nicolae Labiș, ”Al tuturor”

”Un om în miezul zilei se razimă-n ţapină, Cu faţa încordată, îngândurat puţin, îşi şterge de pe frunte sudoarea de lumină Şi-i fumegă în spate cămaşa lui de in. Din ciutura-ngheţată el soarbe-o-nghiţitură, Apoi şi-ndreaptă paşii către păduri, tăcut. Şi ciutura păstrează sărutul lui pe gură Precum, sfioasă, fata, întâiul ei sărut.” Nicolae Labiș, ”Impresii din munți (Ciutura)”

”Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, Zbuciumat se plânge fluierul de fag. Inima mi-o strânge şi-mi pătrunde-n sânge Acest cântec dureros şi drag. Stelele făclii, păsărele mii, Jalea îşi descântă-n fluierul de os… Tainic îşi frământă cadenţarea sfântă Acest cântec trist şi luminos. Se îngână lin linişti în arin, Tremură la stână fluierul de soc. Măicuţă bătrână cu brâul de lână, Ce mai câţi bătutul de noroc? Brâul tău din copcii s-a desprins — târzii, Paşii ţi-i înseamnă pe cărări cu lună… Pentru ce şi astăzi lăcrămezi şi vii Când la stână fluierele sună? El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel, El, cu plete negre-n vânturi scuturate, N-are să mai poată mândrul ciobănel înaintea ta să se arate… Ochilor tăi tulburi pentru veci li-i dat Legănat pe triluri, palid, să îl vadă, Paşilor să-l cate pentru veci li-i dat În pădurea lungă de baladă… Osteneşti… O […]