Wallflowers

“Când n-o mai văzu, se simți brusc atât de singur, parcă și-ar fi pierdut sufletul.” Liviu Rebreanu, ”Adam și Eva”

”Precum atunci, la fel şi azi mă doare tot ce-am văzut umblând prin iad cândva şi-a minţii forţă-o ţin în frâu mai tare, ca-n veci virtuţii ce-i al ei să-i dea; căci dacă cerul sau ursita mie mi-au dat-o-n dar, să nu-mi bat joc de ea.” Dante Aligheri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XXVI

”Tăcerea e cel mai desăvîrşit sol al bucuriei; n-aş fi îndeajuns de fericit dacă aş putea să spun cât de fericit sânt. Domnişoară, după cum eşti a mea sânt şi eu al dumitale; schim¬bul acesta mă face omul cel mai fericit.” William Shakespeare, ”Mult zgomot pentru nimic”

”(…)simbolizînd asexuali- tatea neofitului. După părerea noastră, semnificaţia religioasă a tuturor acestor obiceiuri este următoarea: novicele are o şansă în plus de a accede la un mod specific de existenţă — de exemplu, să devină bărbat sau femeie — dacă mai întîi devine simbolic o totalitate. Pentru gândirea mitică, un mod parti¬cular de a fi este necesarmente precedat de un mod total de a fi. Androginul este considerat superior celor două sexe tocmai pentru că întrupează totalitatea şi deci perfecţiunea.” Mircea Eliade, ”Nașteri mistice”

“Și totuși, Cosmosul, Viața au o funcție ambivalentă. Pe de-o parte, ele îl proiectează pe om în suferință și, grație karmei, îl integrează ciclului infinit al transmigrațiilor; pe de altă parte, îl ajută, indirect, să caute și să găsească „mântuirea” sufletului, autonomia, libertatea absolută (mokșa, mukti). Cu cât omul suferă mai mult, așadar cu cât este mai solidar cu Cosmosul, cu atât crește în el dorința eliberării, cu atât îl frământă mai mult setea de mântuire.” Mircea Eliade, ”Patanjali and Yoga”

”Dorinţa, acest cuvânt el singur înseamnă că m-am pierdut. Vă stăpânesc, o, fii ai mei — dar într-o astfel de faptă, totul trebuie să fie siguranţă, nimic do¬rinţă.” Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”, cap. ”Despre preafericirea ne-vroită”

”Şotroanele-s de mâl acoperite, Potecile ce şerpuiau prin ierburi Sunt neumblate, nu se mai cunosc. Colindele şi basmele-s uitate Şi cântecul de slavă sau de joc. Iar luna, doamna valurilor mării, De furie pălind, văzduhu-l udă Şi răspândeşte aburi reci şi umezi Ce-aduc dureri încrâncenate-n oase. Întregul crug al vremii se răstoarnă: Căruntul ger se lasă peste roze, Cununa de omăt şi sloi a iernii E-mpodobită azi cu flori şi muguri, Şi anotimpurile vin de-a valma, Că nimeni nu le mai cunoaşte rostul . William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară””