”Într-un amurg calm de început de toamnă mă plimbam „sub arini”, aşa se numea dumbrava de-a lungul râului dincolo de oraş. Departe, undeva, o cărare se curma sub nişte salcâmi sferici. Acolo mă odihnii, ca de obicei, pe-o bancă. Stam aşa, nemişcat, cu gândurile mele. Eram probabil o prezenţă ireală chiar şi pentru aerul dimprejur. Şi trebuie să fi adăstat mult timp aşa neclintit, căci la un moment simţii un sunet la celălalt capăt al băncii. Era un sunet ca de plisc de pasere purtat prin pene. Întorc foarte încet, şi suprimând orice altă mişcare, capul într-acolo. La capătul băncii o bufniţă uriaşă îşi cerceta rădăcina penelor cu pliscul. Câteva clipe încă bufniţa nu mă bănuia fiinţă vie ce eram; apoi îşi întrerupse îndeletnicirea intimă asupra căreia fusese surprinsă şi mă ţinti ipnotic cu ochii ei de foc, fără a mai clipi. Nu mai clipeam nici eu. O priveam cu pupilele fixe. Această mută încrucişare de priviri dură un timp. Perfect dumirită asupra nefiinţei mele, bufniţa îşi reluă ocupaţia, îşi băgă iarăşi ciocul, de astă dată în puful de la subsuoară, moale ca aerul de noapte. Pe urmă, fără a-şi mai întoarce capul spre mine, zbură cu fâlfâiri de spaimă. O bătaie a inimii mele se transmisese probabil prin bancă până sub ghearele ei.
Mi se spusese de atâtea ori că prin felul meu, prin tăcerea mea, chiar prin mişcările mele, aş avea darul de a răspândi calmul împrejur. Cum însă în mine însumi eu m-am simţit totdeauna oricum, numai domol nu, nu eram dispus să dau crezământ vorbelor ce prefăceau în dar o impresie deşartă. Întâmplarea cu bufniţa mă punea faţă în faţă cu mine. Mi se dezminţea întru câtva neîncrederea ce-o aveam în liniştea mea. Sunt deci calm în afară, mişcat înăuntru. Bufniţa m-a simţit de două ori. Întâia oară mi-a simţit pământul, a doua oară frământul.”

Lucian Blaga, ”Hronicul și cântecul vârstelor”