„Îmi face mult bine prietenia ta. Vezi, e ca şi când departe, în larg, obosită, descurajată, la gândul distanţei care mă desparte de ţărm, aș zări, deodată, în apropiere, o barcă… Poate n-aş uza de ea, dar simpla ei prezenţă mi-ar da putere. Tu eşti pentru mine barca asta.” Cella Serghi
”Am alungat mereu, de când ai plecat, toate gândurile care mi-arătau piedicile care sunt, care vor fi, în calea noastră. Bucuria mea de a ști că exiști, că te gândești la mine, că am gândurile și scrisorile tale era încântătoare, mi-era necesară, mi-era suficientă. Și acum scrisoarea ta. Nu, dragul meu, cred că e mai bine să nu fim gravi, să nu așteptăm nimic, să mergem de mână în ploaie, în vânt, să fim fericiți că suntem o clipă împreună.” Cella Serghi /
”Cerul era înstelat. Din puzderia de luminițe care luceau, nu lipsea niciuna. Steaua Lisandrei căzuse fără să lase pe cer vreun semn, vreun gol, așa cum nici în aglomerația străzii nu se simțea lipsa unui om. Și totuși, în câte ascunzișuri de suflet și gând nu a rămas ca un ferment de dăruire, de generozitate, trecerea ei pe pământ!” Cella Serghi
”Ce trist e să nu mai poţi vibra la sunetul unei voci pentru care ţi-ai fi dat viaţa!” Cella Serghi
”M-am gândit că poate această destrămare dulce, această încătuşare plăcută, până la durere, aceste aripi care îmi creşteau trebuie să fie ceea ce oamenii mari înţeleg prin cuvântul „iubire”, şi o clipă mi s-a părut că viaţa e numai mângâiere, cântec, iubire…” Cella Serghi
“Nimic nu e mai trist decât o gară. Nimic nu e mai trist decât o gară în timp de război…” Cella Serghi, ”Cartea Mironei”
”În ce mă priveşte, când apune soarele mă gândesc: A mai trecut o zi. Încă o zi în care n-am făcut nimic. Iar când răsare soarele, nu ştiu încotro să apuc, pe ce drum trebuie să merg, unde vreau să ajung. Eram sigură că fericirea există undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Că într-o zi voi pune mâna pe ea, aşa cum pui mâna pe o ceaşcă sau pe scoarţa unui copac. Că dragostea este supremul miracol…” Cella Serghi
”Trebuie să existe un colţ de lume în care viaţa e frumoasă. Fericirea trebuie să existe. Sau poate e nevoie de un potop, de un cutremur, de nişte mâini uriaşe care să zgâlţâie globul, şi totul să înceapă din nou…” Cella Serghi
