”Există firi sensibile şi de o netăgăduită delicatețe, care preferă totuşi cu îndărătnicie, cu o pudică râvnă, să nu-şi deschidă sufletul nici celei mai scumpe ființe, să nu-şi dezvăluie dragostea şi gingăşia nu numai în fața altora, dar nici măcar atunci când se află singure, între patru ochi: dimpotrivă, adeseori într-o asemenea intimitate ele devin mai stăpânite, lăsând doar arareori să apară la suprafaţă toată gingăşia sentimentelor lor, şi-atunci sentimentele acelea răbufnesc, se revarsă cu atât mai puternice cu cât mai îndelung au fost reținute.” F. M. Dostoievski
”Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sunt – Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu, Un ropot scurt de ploaie Şi-un mic vârtej de vânt. Dezleagă-mă de vina de-a fi-ncercat să fac Granit din cărămidă, Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac” Ion Minulescu
„Uneori în locul inimii îmi bătea luna, și-atunci, noaptea, gândurile nu le puteam lega de copaci și de turnuri și de nouri iar tu, femeie, trecând pe acolo, te înnodai în ele și rămâneai, nebănuind nimic. În nesomn îmi clătinam tâmplele de parcă aş fi smuls din mare un năvod cu mii de chipuri de-ale tale repetate zbătându-se luminiscent, în el. Şi nu voiam să mai pleci nicăieri, ci în noaptea felină aproape lucind de un ecou al stelelor, să te apropii, să te apropii în lungul gândurilor mele până îţi voi simţi răsuflarea şi-atunci, deodată, să se facă ziuă.” Nichita Stănescu
”Mă ridic în mâini pe marginea polobocului cu ovăz şi sar cu picioarele în seminţele reci şi alunecoase. M-am cufundat aproape până la genunchi. M-aşez cât pot mai bine pe zgrunţurii dedesubt şi trag capacul deasupra. Întuneric, tăcere… Ghemuită în ascunzişul meu surd şi orb, încep a aştepta cu ochii închişi. Nicio mişcare, niciun zgomot. Am lăsat lumea undeva departe cu soarele strâns şi-am intrat în nefiinţa negrului. Îmi face impresia că m-am despărţit de viaţă, c-am pus capac luminii şi mişcării, izolându-mă în neclintire.” Profira Sadoveanu, ”Mormolocul”
„Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare.” Nichita Stănescu
”Am scoborât moale în iarba mătăsoasă a primăverii. Te priveşte de pretutindeni zâmbet dulce şi te mângâie liniştea caldă – cu fire de iarbă şi flori de câmp pe picioare. E mare grădina lui Cocârţă, cu mulţi cireşi sălbatici şi meri strâmbi şi fantastici. Când am isprăvit de înotat prin apa ei, scoborâm în drumul de ţară, în faţa bisericuţii din Oprişeni care-şi ascute singuratic clopotniţa pe cerul albastru mort. Am tăcut cu toţii. Ziua stă neclintită în zări albe. Pe poarta cu cunună de fier se intră în singurătatea morţilor. Vin de pe dealuri glasuri de câini, se miră ascuţit, aproape, o păsărică nevăzută. Biserica nu ne priveşte; ne lasă să intrăm stingheri în inima ei încremenită, rănită cu cruci şi pietre de morminte. Călcăm încet pe cărăruşele înguste de iarbă şi flori ce şerpuiesc frânt şi pierdut printre somnul de aer al celor ce nu sunt. Parcă mergem […]
”“Dacă urli te aud toţi. Dacă şopteşti te aude doar cine e aproape de tine. Dacă stai în linişte te aude doar cine te iubeşte.” Mahatma Gandhi
„Am auzit-o pe mama cerând vecinilor sare. Dar aveam sare acasă, așa că am întrebat-o de ce le-a cerut vecinilor. Ea a răspuns: pentru că vecinii noștri nu au mulți bani și de multe ori ne cer câte ceva. Din când în când, le mai cer și eu ceva mic și ieftin, să simtă că avem și noi nevoie și de ei. Astfel le va fi mai ușor să ne ceară ceea ce au nevoie. Și asta am învățat de la mama… să creștem copii empatici, susținători și cu sufletul bun.” Octavian Paler”
”De-a lumii nedreptate cât timp roşi-vom oare? Cât timp vom arde-n focul acestei lumi stupide? Ridică-te şi-alungă chemările-i perfide Şi să serbăm parfumul şi-a vinului culoare!” Omar Khayyam, ”Suprema înțelepciune – detașarea”
„Există fapte mici în aparenţă, dar care în viaţa sufletească sunt evenimente mari. Într-adevăr, uneori un gest conţine o întreagă dramă, accentul unui cuvânt destramă o întreagă viaţă, indiferenţa unei priviri ucide cea mai fericită iubire.” Honoré de Balzac
”În viaţa fiecăruia se întâmplă ca dintr-o dată, poarta trântită în nas să se întredeschidă, zăbrelele să se dea la o parte, nu-ul definitiv să nu mai fie decât un poate, lumea să se tranfigureze, un sânge nou să ne curgă prin vene. Asta-i speranţa.” Nina Berberova
„Spune-mi care mamă-anume Cea mai scumpă e pe lume? Puii toți au zis de pasări, Zarzării au zis de zarzări, Peștișorii, de peștoaică, Ursuleții, de ursoaică, Șerpișorii, de șerpoaica, Tigrișorii, de tigroaică, Mânjii toți au zis de iepe, Firul cepii-a zis de cepe, Nucii toți au zis de nucă, Cucii toți au zis de cucă, Toți pisoii, de pisică, Iară eu, de-a mea mămică. Orice mamă e anume, Cea mai scumpă de pe lume!” Nichita Stănescu
”Nu poţi aprinde marea, nici omul să-l convingi Că fericirea multă adeseori înşală. Căci cupa care-i plină, uşor chiar de-o atingi, Se varsă. Dar intactă rămâne cupa goală.” Omar Khayyam, ”Suprema înțelepciune – detașarea”
„Mi se întâmplă mai des decât vreau să recunosc, însă rar atunci când îţi scriu. Încearcă să mă înţelegi: te iubesc şi în acelaşi timp încerc să fiu atent la cele exterioare. La Toulouse pur şi simplu te-am adorat. Te iubesc în seara asta de primăvară. Te iubesc cu fereastra deschisă. Tu eşti a mea şi lucrurile sunt ale mele şi iubirea mea alterează lucrurile din jurul meu, iar lucrurile alterează şi ele iubirea mea.” Jean-Paul Sartre (către Simone de Beauvoir)
Nina Cassian – ”Postfață la o iubire sfârșită”
„Există-ndrăgostiţi fericiţi care rămân împreună, şi-al căror sărut proaspăt sună… Auziţi… auziţi… Există perechi fără moarte, în mişcare mereie, cu-o formă a inimii, poate aparte, semănând a metaforă, semănând a idee. Aceştia rămân împreună în sărut, ca-ntr-o dulce furtună. Auziţi! Auziţi! Auziţi! Există-ndrăgostiţi fericiţi!” Nina Cassian, ”Postfaţă la o iubire sfârşită”
„Îmi face mult bine prietenia ta. Vezi, e ca şi când departe, în larg, obosită, descurajată, la gândul distanţei care mă desparte de ţărm, aș zări, deodată, în apropiere, o barcă… Poate n-aş uza de ea, dar simpla ei prezenţă mi-ar da putere. Tu eşti pentru mine barca asta.” Cella Serghi
”Crezi că nu mai poți trăi. Crezi că lumina sufletului tău s-a stins și că vei rămâne pentru totdeauna în întuneric. Dar când ești înghițit de această întunecime deasă, când amândoi ochii îți sunt închiși pentru lume, un al treilea ți se deschide în inimă. Și abia atunci ajungi să-ți dai seama că vederea și cunoașterea lăuntrică se bat cap în cap. Nici un ochi nu vede atât de limpede și de pătrunzător ca ochiul iubirii. După mâhnire vine un alt anotimp, o altă vale, un alt tu. Iar iubitul care nu e de găsit nicăieri, începi să-l vezi pretutindeni.” Elif Shafak
Nicolae Labiș – ”Ceas greu”
”Doamne, câtă tristeţe şi frunză! Te dărui şi n-ai cui, Te dărui nimănui. Buzele se desfac zâmbind a milă, Vinul gâlgâie-n silă. O durere estompată şi surdă Bântuie inima mea. Singurătatea vibrează-n timpane Cu sunet de scoică, E ceasul somnului. Paşi stinşi, paşi stinşi. E ea? Altcineva. îţi vine să ţipi de mânie Că nu simţi părere de rău! Ceasul somnului. Ochi aţintit. Orb, surd, cu voce anemică. Plâns de neputinţă-n infinit.” Nicolae Labiș, ”Ceas greu” (9 mai 1954)
Adrian Păunescu – ”Doctoratul în tristețe”
”Iar de va fi vreodată să-mi îngheţe Emoții, inimă, privire, tot, Mă-nscriu la doctoratul în tristeţe Să mă examineze un netot Lecturi nu am, n-am învățat nimica, La bibliografie stau cam prost N-aveţi ce-mi face, nu mă-ncearcă frica Îmi știu întreaga viaţă pe de rost Comisia îmi poate pune beţe În roate și o săgeată în călcâi Dau singur doctoratul în tristeţe Și nu mă mir că ies pe locu-ntâi În lumea voastră de stupide feţe Sunt doctorul docent pentru tristeţe.” Adrian Păunescu, ”Doctoratul în tristețe”
„Fără tine mi-e frig N-am înţeles niciodată Cum simte aerul Că ai plecat.” Ana Blandiana