Nicolae Labiș – ”Umanism”

”Sunt furios pe tine, dar mai ales pe mine,
Că m-ai făcut prea lesne să-mi distilez în grai
învălmăşirea tandră şi crudă, ce mă ţine,
Diminuându-mi forţa canalelor de nai.
Sunt bucuros că astăzi a nins întâi şi-ntâi,
Că azi întâia oară sunt drept precum o spadă,
Că îmi mângâie fruntea întâiul tău călcâi,
Că-s negru în pustia candidă de zăpadă,
Şi este totul aspru şi disperat primar,
Adică în furtună de patimă ţesut,
Şi se alcătuieşte pe nervii mei de jar
Uluitor de-albastru întâiul tău sărut.
Ce încâlcke tristă în mine ai produs
Şi câtă deznădejde şi câtă bucurie,
În acest vin de toamnă, şi tonic şi confuz,
În aiurarea stearpă cum te arăţi tu mie.
Eu vreau o clipă numai viaţa să-mi consum
în sărutări sterile mânjindu-ţi-o, mănuşa.
Ca niciodată, poate, drapelul meu postum
Să nu-şi descânteieze în asfinţit cenuşa.
Dar vie-apoi urâtul, deluviile vie,
Şi descleşteze-şi noaptea deasupra-mi fălci de fum,
Să nu mai ştie nimeni smintita bucurie
Pe care-o sorb cu cana spartă-acum.
Oh, nu, nu e aceasta. Eroare-i pestetot.
Sunt munţii în eclipsă, de-aceea nu văd soare.
Rachiurile-ntr-înşii se poticnesc în bot,
Dar umanismu-i doare şi dragostea îi doare.
îndură-te de toate acestea, Demiurge!
Placidă în clepsidră nimicnicia curge,
Pe când eu stau de faţă teribil şi onest
Topindu-mă în masa poemului acest.”

Nicolae Labiș, ”Umanism” (31 octombrie 1956)