Wallflowers

”Pădure, sora mea, la tine vin, La tine vin, să-mi spovedesc păcatul. C-am cheltuit atâtea zile seci Din viaţa ce mi-ai dat, sunt vinovatul. Sunt vinovat c-am risipit în vânt, Din ce mi-ai dat, fuioare de lumină, Sunt vinovat c-o fată cu ochi mari Şi-a-nlăcrimat privirea fără vină, Sunt vinovat c-aş fi putut şi eu, Ţintind în timp a visului pupilă, Să plămădesc, cum nu am plămădit, Minuni modeste, simple, din argilă. Sunt vinovat că dacă mi-ai lua Tot ce mi-ai dat cu palmele bătrâne, De mi-ar rămâne sporul ce l-am strâns, Cu prea puţin în lume aş rămâne.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)

”Pădure, sora mea, am suferit Când glume reci îmi îngheţau pe buză, Am suferit, şi grele remuşcări îmi ţiuiau nendurător sub spuză. Dac-am văzut întinse bucurii Ce prind s-aprindă pretutindeni stele, Am suferit la rădăcina lor, Că nu era şi urma mâinii mele. Şi de-am văzut durerile lăsând În suflete şi-n trupuri negre urme, Am suferit că poate-ar fi putut Şi mâna mea să-ncerce să le curme.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)

”E-o dimineaţă — parcă niciodată Nu mi-a fost dat o alta să privesc. Pădurile sclipesc a primăvară Şi fumuri calde-n crengi se-ncolăcesc. Simt — nevăzută-n aer — o putere. Vâsleşte des, cu aripe subţiri, Mă umple când cu-nfiorări voioase Şi când cu dureroase răbufniri. Trec în galop sub streşini de pădure, Sorb aerul şi ca pe-o apă-l sâmt. Şi totu-mi pare-atât de larg în juru-mi, Şi iarăşi totu-mi pare-atât de strâmt! Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate, Mă-nconjură în roiuri de scântei Sălbatica pădurii tinereţe Şi-nţelepciunea bătrânească-a ei.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)

”Aici din ploi se închegau puhoaie, Şi către sat se prăvăleau urlând, De-aici spre sat treceau în ierni de groază Lupi suri, cu cozi târşite pe pământ. Aici creşteau flori albe şi mai cresc Dar lăcrămau sub rouă strânse-n cete Şi-aveau un farmec mai duios, mai trist Decât au cele mai mâhnite fete. Copil fiind, veneam ades aici, Mărturisesc, cu spaimă şi oroare, Mă atrăgea bolnavul peisaj Cu flori atât de trist strălucitoare. îmi era milă. Mila-mi aducea Mângâietoare lacrimi pe pupilă, Şi sufletu-mi se bucura-n secret, Fără să ştiu, de-această caldă milă. De cel ce-am fost atunci azi mă desparte Ceva ca un troian ori ca un nor. Zâmbesc înveselit gândind acuma La farsa ce-mi jucam neştiutor. Nu mai păstrez simţirile de-atunci, îmi par imaginare, de poveste… Păstrez doar amintirea unul loc îngrozitor, ce astăzi nu mai este.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)

”Iar, suflete, nici ţie nu-ţi ajung Purificări în aerul de ţară; Natura numai, oamenii ei, chiar, N-ajung şi nici căinţa ta amară. Să te cuprinzi temeinic de ideea Acestei vremi, ce prinde astăzi fruct, în tine să îţi zămisleşti cu trudă Imaginea acestui viaduct. Nu îţi va fi mai greu decât acelor Ce-aici, în munţi, l-au construit sub ploi Şi-au însănătoşit pe totdeauna Priveliştea bolnavă de la noi. Fii codru, dacă poți, cu zeci de glasuri, Cu cerbi, cu flori, cu fluturi, cu poteci, Dar nu uita porunca vremii tale; Fii codru-n acest secol — douăzeci.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)

”Bătăile versului am prins a deprinde Nu din cărţi, ci din horă, din danţ, Rimele, din bocete şi colinde, Din doinele seara cântate pe şanţ. M-am născut iarna, la Sfântul Andrei, Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă. Munţii ardeau în polei şi lumini, Lupii spulberau scântei din zăpadă. Am strâns sănătate din cremenea neagră, Din vâna de apă, ţâşnind încordat, Şi bătrânii din sat când muriră, Toate iubirile moştenire mi-au dat.” Nicolae Labiș, ”Începutul” (fragment)

”Voi, oameni ai pământului, uitarea S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier? N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher? — Am cunoscut cu toţi durerea ce e. Avem la masă câte-un scaun gol. Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie Ei, alchimiştii noului pârjol! Nicicând noi nu vom îngraşă ogoare Aşa cum ei ne văd în visul lor, Prin bălării de foc, nimicitoare, Sub pălării de foc, nimicitor.” Nicolae Labiș, ”Zurgălăul” (fragment)

”Războiu-i mistuise tot ce-avusese viu. I-a înfundat părinţii în neguri şi-n sicriu. I-a supt cu-a despărţirii prăpastie adâncă întâia lui iubire nempărtăşită încă. Acum vedea ogorul muşcat de negri dinţi, Că-i schilod şi ogorul rămas de la părinţi.” Nicolae Labiș, ”Ion” (fragment)