Nicolae Labiș – ”Încheiere”

”Pământ împădurit, ne revedem
Din ce în ce mai rar lângă izvoare,
Dar spune-mi, nu îţi sunt la fel de dragi
Sălbaticele păsări călătoare?
Peste străine aşezări lumeşti
Duc câte-un fulg de-al tău, un cânt din tine,
Şi mor cu tine-n inimile lor
Când le frâng zborul gloanţelor haine.
Eu n-am să uit c-aici am râs întâi,
Că am strigat întâia-njurătură,
Că am gustat din scorburi faguri dulci
Ori gustul lacrimii sărate-n gură,
Stângaci, iubind aici întâia oară,
Ţi-am spus, când nu-i spusesem încă ei…
Tu mi-ai vegheat încovoiat asupră-mi
întâii şovăielnici paşi ai mei.
Copiii cresc şi unii se despart
De cei ce le-au dat viaţă din iubire.
Plecările din tine-n alte lumi
Să nu le iei nicicând drept despărţire.
Când eu greşesc ori mă stropesc noroaie,
Mă chemi şi eu la tine vin tiptil,
Şi-n foşnetul luminii din frunzişuri
Mă faci din nou nevinovat copil.”

Nicolae Labiș, ”Încheiere”