Nicolae Labiș – ”Albastru și dens”

”Este o dragoste obişnuită aici,
Oamenii nestatornici sunt aşteptaţi răbdător de principii,
Ştiind că în curând au să se-ntoarcă la ele,
Iar când zăbovesc nepermis de-ndelung,
Principiile răzbunătoare devin.
N-am să mă pot dezobişnui niciodată
Să denunţ „la sottise, l’erreur, le peche, la leşine”,
Dar viaţa m-a învăţat să mă tem
De dureroase ravagii ilogice.
Am văzut un om cu o plagă pe braţ,
Durerea îl electrocutase
Şi nu mai ţin minte,
Omul şi-a retezat braţul,
Ori poate s-a sinucis.
In gestul lui erau
Şi prostia, şi greşeala, şi păcatul, şi lenea
Şi, peste toate acestea, abisul.
N-am să mă pot dezobişnui niciodată
Să denunţ şi prostia, greşeala, păcatul şi lenea,
Dar viaţa m-a învăţat să mă tem
De dureroase ravagii ilogice.
M-am desprins foarte timpuriu de părinţi,
Am trăit numai din puterea gândurilor mele,
Deci sunt proletar.
Oh, ştiu, uneori am greşit
Şi am fost extrădat.
Dar cu toate acestea ochii mei sinceri şi demni
Mi-au readus repatrierea de clasă.

Iar acum
O privire asupra viitorului.
(Nu-s poet, nici vizionar,
Sunt un om care-şi tratează temele.)
Acum viitorul.
Nu un om, nici măcar un copac,
Un univers ce-şi creşte-nţelepciunea…”

Nicolae Labiș, ”Albastru și dens”