”Și unde este omul, oricine ar fi să fie el, care ar putea tăgădui că sprijinul acesta se cade a fi dat mai degrabă drăgăstoaselor femei decât bărbaților?Femeile își tăinuiesc cu teamă și rușine în gingașul lor piept văpăile iubirii, care, după câte știu aceia ce le-au simțit pe pielea lor, ascund puteri nebănuite de a se face cunoscute; și în afară de aceasta, femeile ținute în frâu de voia, de porunca ori de bunul plac al taților, al mamelor, al fraților sau soților rămân închise cea mai mare parte a vremii în strâmtele hotare ale odăii lor și, stând așa în huzur, pe de-o parte de voie și pe de alta de nevoie, se tot gândesc la câte toate și nu e cu putință ca gândurile lor să fie pururi vesele. Iar dacă uneori din pricina acestor gânduri se lasă pradă întristării stârnite de vreun dor aprins, sunt nevoite […]
Boccaccio, Giovanni
”Dacă eu una sunt cinstită și nu mă mustră cugetul cu nimic, zică oricine orișice, că mie tot nu-mi pasă: Dumnezeu și adevărul vor sări întru apărarea mea.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Omenesc lucru este să-ți fie milă de cei necăjiți: și, deși mila aceasta îi șade bine orișicui, ea se cuvine a fi simțită mai cu seamă de către aceia care au avut și ei nevoie de mângâiere odinioară și au găsit-o chiar la unii; or, printre aceștia de pe urmă, dacă a mai fost vreodată om să aibă într-adevăr nevoie de ea, să-i fie scumpă ori să-i încerce bucuria, eu unul fără îndoială mă număr printre ei.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Dar, după voia Aceluia ce-i fără de sfârșit și care a rânduit prin legi nestrămutate ca tot ce-i omenesc să piară, iubirea mea – mai arzătoare ca orișicare alta, pe care nici o hotărâre, nici o povață, nici o rușine ce-ar fi putut s-o amenințe sau vreo primejdie care s-ar fi iscat dintr-însa n-au izbutit s-o frângă și nici măcar s-o zdruncine – s-a măcinat ea însăși cu vremea, în așa măsură, încât nu mi-a lăsat în suflet din tot ce-a fost odinioară decât doar desfătarea pe care o dă de obicei acelora ce nu cutează să se avânte prea departe pe primejdioasele-i întinsuri; drept care, de unde înainte vreme iubirea îmi era chin, azi, fiind înlăturată orișice suferință, rămas-am doar cu bucuria.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Încă din fragedă tinerețe și până în vremurile de față, eu, ca unul care pururi am fost înflăcărat de o iubire înălțătoare și curată, poate cu mult mai înălțătoare și mai curată decât s-ar cuveni umilei mele stări – așa precum ar putea crede unii, din cele câte povestesc – deși găsit-am laudă și prețuire la aceia care îmi aflaseră iubirea și erau oameni înțelepți, cu toate aceste, zic, mi-a fost nespus de greu s-o îndur, și nu din pricina cruzimii femeii îndrăgite, ci din pricina văpăii în care ardeam muncit de doruri nesățioase; iară văpaia aceasta, neîngăduindu-mi să găsesc în nici un chip vreo alinare, adesea mă făcea să simt mai multă amărăciune decât ar fi trebuit. Or, în amărăciunea aceasta, cuvintele de bine ale câte unui prieten și mângâierile lui mi-au adus atâta ușurare, încât sunt pe deplin încredințat că numai datorită lor se face c-am scăpat cu […]
”Iubire, lumina gingașă Ce ochii iubitei o varsă într-ai mei, Robitu-m-a pururi și ție și ei. Pornit-a din ochii ei mândri lucoarea Ce inima-n focul tău aprig mi-a-ncins, Prin ochii-mi setoși pătrunzând. Și cât ți-e de mare puterea, strânsoarea, Chipu-i frumos să pricep m-a deprins, Chip ce, purtându-l în gând, Simțit-am că umblu-nchinând Tot ce-i frumos numai ei, ce-a ajuns Să-mi smulgă suspine din suflet și plâns. Ajuns-am, dar, slugă plecată să-ți fiu, Ție, iubire, stăpână-ndrăgită Și mila ți-aștept prea smerit. Dar încă mă tem și bine nu știu De dragostea mea și credința cinstită Știută cu gând deslușit De-aceea ce-n veci a robit Mintea mea toată cu-atâta putere, Că numai la dânsa găsesc mângâiere. De aceea te rog, stăpână iubită, De dragul meu fă-o să guste puțin Din focul ce altora-l dai, Căci trudă mi-e viața, mi-e caznă cumplită Și pier de iubire, de dor și de chin. Fii […]
”După ce Filomena își isprăvi cântărea, regina, amintindu-și că ziua următoare era o vineri, se întoarse către supușii ei și le zise cu glas dulce: – După cum știți, nobile doamne și tineri cavaleri, mâine e ziua închinată Domnului nostru Isus Cristos și patimilor sale; or, azi o săptămână, dacă v-aduceți bine aminte, am preamărit această zi și ziua următoare, oprindu-ne cu povestitul. De aceea, urmând pilda Neifilei, cred c-ar fi bine să ne oprim și de-astă dată și să încercăm a ne aminti câte s-au săvârșit pe vremuri spre mântuirea noastră în aste sfinte zile. Toți ascultară cu plăcere vorbele pline de evlavie ale reginei lor și apoi, la îndemnul ei, cum noaptea se scursese pe jumătate aproape, se duseră să se odihnească.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Pe scurt (căci n-are rost să mai înșir cu de-amănuntul câte virtuți își dobândise), nici patru ani nu se împliniră din ziua în care el se îndrăgostise de copilă și ajunse a fi cel mai plăcut și mai desăvârșit întru deprinderi și purtare și cel mai înzestrat cu însușiri alese din câți flăcăi de vârsta lui se aflau la vremea aceea în Cipru. Ce alta am mai putea să spunem, plăcute doamne, despre Cimone? De bună seamă, atâta doar că însușirile alese pe care cerul le sădise în sufletul lui vrednic i-au fost amarnic ferecate într-un ungher al inimii de soarta lui pizmașă, cu strașnice cătușe pe care dragostea le-a frânt, mai tare fiind ca soarta; căci numai dânsa, dragostea, ca una care ațâță mințile adormite, a izbutit cu forța ei să împingă către lumină toate însușirile ascunse care zăceau în el orbite de-o ceață nemiloasă, vădind cu limpezime din […]
”Din cântecul acesta toți cei de față pricepură că o iubire nouă și dulce îi pătrunsese în suflet Filomenei; dar, cum din vorbele cântării părea că doamna cunoscuse și alte bucurii pe lângă aceea dea-și vedea mereu alăturea iubitul, fu socotită pe deplin fericită, deși din cei de față se aflau unii care o pizmuiau.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”