”O, viață de chin necurmat!
Putea-voi cândva, din nou fericită
Să-nnod firulvieții, de unde-a plecat?

Nu știu: prea mă arde, mă mistuie-n piept
Dorul – foc și vâlvoare –
De ceea ce-a fost deplină-mplinire.
Pe alții să-ntreb nu cutez, nici aștept
Răspuns la-ntrebare.
Tu singur, iubite, ce-ai pus stăpânire
Pe-ntreaga mea fire,
Spune-mi să știu și nădejde-nsorită
Sădește-mi în sufletul greu încercat.

Să spun n-aș putea ce dulce simțire
Înpiept mi se zbate.
De ziua, nici noaptea nu-mi găsesc pace.
Căci văzul, auzul și-a simțului fire în parte și toate
Aprins-au văpaia ce-n suflet îmi zace
Și inima-mi coace.
Tu singur, iubite, simțirea pierită
Mi-o poți întări, doar tu, nimeni alt!

O, spune-mi de-ajunge-voi oare și când
Ochii să-ți văd înc-o dată
La locul pe unde sărutul le-am dat.
Spune-mi, iubite, că vii pe curând,
Spune-mi și-alină-mi pe dată
Durerile multe ce-n piept mi se zbat.
Fie, cât fi-vei plecat
Timpulsă zboare, și mult la iubită
Să stai, ca s-o mângâi de chinu-ncercat.

Iar dacă vreodată al meu fi-vei iar,
Nătângă nu cred să mai fiu
Și iar să te las, ca pe vremuri, să-mi pleci.
Strâns te voi ține la piept ca pe-un dar
Și dorul meu pururea viu
Pe gura ta dulce-am să-l stâmpăr pe veci.
Destul. Mi-s buzele reci;
Vino, sărută-le iute.Pornită
Mă simt de pe-acuma, la gând, pe cântat.

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”