”Mi-e drag să mă bucur, căci tânărăsunt,
Iubirea mă-ndeamnă și inima-mi cere,
Mi-e drag primăvara să râd și să cânt.

Dumbrăvi înverzite străbat culegând
Flori albe ca neaua, gălbui, purpurii,
Măcieșii în floare și crinii-aurii,
Pe toate în minte le-asemăn la rând
u obrajii acelui ce pururea-n gând
Mă poartă pe mine ce n-am altă vrere
Decât bucurie să-i fiu pe pământ.

Și dacă prin iarbă vreo floare găsesc
Să-i semene lui întru totul, deplin,
O-alint, o sărut, pe palme mi-o țin
Și-ntregul meu suflet i-l destăinuiesc.
Pe urmă-n cununa de flori o-mpletesc
Și fire de păr ca stropii de miere
Îileg împrejur să nu zboare în vânt.

Floarea menită-i să dea bucurie
Oricui de-o privește, ci mie îndoit,
Căci pare că-n ea văd chipul iubit
Al celui ce drag mi-a fost dat să-mi fie.
Cuvântul nu-i vrednic a spune și-a scrie
Ce dulce mă-mbată a miresmii putere;
Numai suspinele martore-mi sunt.

Adânci, dureroase, din inima mea
Nu-mi scapă vreodată, ca altor femei,
Ci calde, suave ca boarea de tei,
Și pleacă iubitului veste să-i dea,
Iar el, care pururi ferice m-ar vrea,
Degrabă m-ajunge și n-apuc a-i cere
Să vie, ca dorul să nu-mi mai frământ.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”