”Şi o lupoaică numai os şi piele, muncită-n trup de mii de pofte slute, ce multe neamuri a-ndemnat la rele,
sări şi ea uşoară-n pas şi iute, încât pierdui nădejdea mea cea bună de-a-ajunge-n vârf pe culmile pierdute.
Şi ca şi cel ce bucuros adună,
şi-apoi, de-şi pierde-avutul, mult suspină
şi-amarul strâns în lacrimi şi-l răzbună,
la fel pe mine sluta-n trup jivină mă-ndurera, căci mă-mpingea nevrut pe unde-n veci n-a răzbătut lumină.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul I