Wallflowers

”Ce mai faci? Ce mai spui?
Unde eşti? Mai exişti?
Ochii mei sunt nebuni
După ochii tăi trişti.
Te aştept peste tot
Şi visez să te-mbuni,
Am zidit pentru noi
Un spital de nebuni.
Acest fel de a fi
Vreau oricum să-l conservi,
Un spital pentru cord,
Cu salon pentru nervi.
Nu e logic nimic
În întregul demers,
Amintiri au murit
Şi contururi s-au şters.
Nu ştiam c-am avut
Acest mare noroc
Să trăiesc lâng-un om
Care lumii-i dă foc.
Consolat, te aştept,
Mi-e necaz şi pustiu
Şi mă tem să te-ntorci,
Cred că nu te mai ştiu.
Poate că, între timp,
Chiar şi tu te-ai schimbat,
Un păcat părăsind,
Îţi asumi alt păcat.
Poate numele tău
E precum ţi-am spus eu,
Şi eşti rodul divin,
Fiica lui Dumnezeu.
Să te caut nu vreau,
Să te-aştept nu mai pot,
Mi-am propus să te uit,
Cu iubire cu tot.
Îndărătnic te porţi,
Şi absurd, şi naiv,
Dar eu hachiţa ta
Nu mai pot s-o cultiv.
Doar atât mai aştept,
Să-ţi revii, să te-aduni,
C-am făcut pentru noi
Un spital de nebuni.
Ne putem odihni
În cămaşa de lanţ,
Terapie de şoc
Pentru foştii amanţi.
Eu, din lacrima mea,
Am făcut, mai la Nord,
Un spital de nervi,
Un spital pentru cord.
Bat pe-acolo ninsori,
Într-un fel îngeresc,
Ca să-ţi dea de-nţeles
Că eu tot te iubesc.
Însă nu te iubesc
Ca să vii, ca să pleci,
Te iubesc gratuit,
Inutil pentru veci.
Poţi la şes coborî,
Poţi rămâne-n zăpadă,
Te iubesc fără sens
Şi tu nici nu contezi.
Astăzi, încă te joci
De-a misterul întreg,
Cei din jur ori nu ştiu,
Ori, ştiind, nu înţeleg.
Dar, treptat, vei simţi
Că fiorul trecu
Şi vei vrea să le-arăţi
Că-n poeme eşti tu.
Şi, atunci, ai să lupţi
Să le poţi demonstra
Că la mine în vers
Este chiar viaţa ta.
Şi te vor umili,
Contestând dreptul tău,
Dar eu nu te-am numit,
Ca să nu-ţi fac vreun rău.
O s-apari, pe nedrept,
După ce am să mor,
Ca un alt personaj,
Scris de alt autor.
Şi, atunci, ai să negi
Adevărul cel strict
Că-ntre noi a fost şi
Acest straniu conflict.
Şi vei face recurs,
Că-ntr-o zi ai să vrei
Să arăţi cine-ai fost
Între-atâtea femei.
Eu, atunci, am să-ţi fiu
Cel din urmă atu,
Declarând că, oricum,
Eroina eşti tu.
Astfel, adeveresc
Că şi azi ne iubim
Şi, murind, am să fiu
Soţul tău legitim.”

Adrian Păunescu, ”Eroina ești tu”

”Va veni iarna, miroase a fulg,
Țăranii pun lemne-n șoproane,
Și sfinții din mistice taine se smulg
Și încărunțesc în icoane.
Va veni iarna, la munte fac foc
Muntenii uitați de guverne,
Ei care nu au nici salarii, nici loc,
Ci doar existențe eterne.
Va veni iarna și apele curg
Trăgând după sine obârșii
Și-n scurtele zile cu vânăt amurg
La geamuri de case bat urșii.
Va veni iarna curat și rapid,
Un rug pe sub brume se stinge
Și gura spre cer dacă vreau s-o deschid
Aș spune, dar gura mea ninge.
Va veni iarna, iubito, e frig,
Un frig ce spre cergă ne mână,
Atâta mai pot să te rog și să strig,
Dă-mi aspra mănușă de lână.
Va veni iarna, ba nu, a venit,
Căldura eu n-o voi găsi-o,
Ci trist am să plec, gârbovit, ostenit,
Prin munții ce cântă: Adio!”

Adrian Păunescu, ”Presimțământul”