Wallflowers

”Paul Plopeanu vede şi aeroplanele care soseau ziua deasupra Bucureştilor, ca nişte lari graţioşi rotindu-se la foarte mari înălţimi. Păreau că au pornit un joc nevinovat în liniştea văzduhului. Dar tunurile cetăţii bubuie şi flori de fum nasc ici-colo în limpezimea aerului. Şi-n oraş, în îmbulzeli de mulţime, cad grenatele ca nişte ouă ale morţii zdrobind în sînge snopi de oameni. Şi mult timp după ce larii alburii şi-au luat zborul lin spre Dunăre, s-aud pe străzile înţesate goarnele răguşite ale automobilelor şi trec camioanele spre spitale, încărcate cu zdrenţe sângerate de trupuri.
În ochii mari şi luminaţi ai băiatului, născură apoi umbrele mute ale altor amintiri: tablourile retragerii.
Subt un cer sur, printr-o ploaie rece şi putredă, pe drumuri desfundate de ape, printre sate pustii şi posomorâte, prin hotarul nemărginitului Bărăgan, se înşiră ziua şi noaptea convoiuri de cară, fără sfârşit, fără hodină. Soldaţi cu obrajii supţi şi cu ochii tulburi, cai mărunţi şi slabi întind în ştreanguri, se încordează la roţi. Oamenii strigă cu mânie şi bat fără milă în animale. Şi oameni, şi dobitoace, istoviţi, se opresc în mocirlă, cu capetele plecate, şi aşteaptă parcă sfârşitul.
Pe urmă trenuri pline, covîrşite de oameni, înstrugurate de trupuri, abia înaintînd prin trista lumină de toamnă, ca să se oprească, cu maşinile moarte, în gări fără lumini… Ş-o disperare mohorîtă în toată această mulţime, care pretutindeni, pe toate drumurile, cu spinările încovoiate, căuta o scăpare spre miazănoapte. O disperare mohorîtă şi-n acelaşi timp o sălbatică asprime şi îndîrjire de a trăi cu orice preţ, de a supravieţui nenorocirii obşteşti. Bolnavii sunt abandonaţi fără un gest de compătimire la o margine de drum. Gările şi gospodăriile izolate sunt invadate şi prădate. Tot ce-au aşezat ca omenie în suflete vremurile de linişte şi de ordine dispare în această crâncenă mizerie.
„Cât de răi şi de urâţi sunt uneori oamenii!„ gândeşte Paul, având încă în faţa ochilor aceste cumplite amintiri.”

Mihail Sadoveanu, ”Strada Lăpușneanu”

„Vrem să fim iertaţi dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. Ceilalţi! Ei ne apar undeva, departe, un soi de fantome pierdute în ceaţă. Ni se pare de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate.”

N. Steinhardt

“If I had my life over again I should form the habit of nightly composing myself to thoughts of death. I would practise, as it were, the remembrance of death. There is no other practise which so intensifies life. Death, when it approaches, ought not to take one by surprise. It should be part of the full expectancy of life. Without an ever-present sense of death life is insipid. You might as well live on the whites of eggs.”

Muriel Spark, ”Memento Mori”