Wallflowers

”Uncheşul Haralambie şi-a umflat pieptul şi a slobozit viers mormăit din caval, ţinându-l într-o latură şi pipăindu-i cu degetele groase găurile. După îngînarea de melodie veche, sunet de caval amestecat cu voce nearticulată, moş Haralambie a ferit instrumentul şi a recitat tărăgănat cuvinte ca din dureri şi morminte neuitate.
– Apoi, oameni buni, dragi oameni buni…

Eu în Iorgu Irimia.
Îmi luau simbria
Cât cu voia, pic cu pic,
Cât cu şiretlic:
Preceptu’ cu dările,
Popa cu cântările,
Mândre cu gătelile,
Ciocoi cu-nvoielile.
Pentr-un an şi jumătate,
Mi-au plătit slujba pe spate,
De-am zăcut o săptămână
Bolnav, într-o rână.

Iar a zis din caval, îngânându-se cu austrul de-afară, atît cât îi trebuia ca să-şi aduca aminte urmarea.
– Apoi, oameni buni, dragi oameni buni…

Casă n-am, nici ce-mi aşterne,
Pietrele mi-s perne;
N-am prietini, nici părinţi,
Nici ce trage-n dinţi.
Mă tot bate-un gând şi-un dor,
Îmi vine să mor.

Doftori mi-s dumbrăvile.
Ele-mi scot otrăvile.

Ţâţacăi Leona i se umbriseră ochii.
– Apoi, oameni buni, dragi oameni buni…

Când dă codru-n primăvară,
Leliţă Varvară,
Pe sub cetini mă tot duc
După cântecul de cuc,
Să mă fac haiduc.

Ciobanul a oftat şi a ascultat austrul în cercevelele ferestrelor.

Greiere, ce cânţi în lună
Când pădurea sună,
De ce frângi inima-n mine,
Greiere străine?
Căci şi eu sânt un pribeag,
Greier drag.
Şi-am lăsat la noi la Crâng
Ochi care mă plâng.

– Oameni buni, dragi oameni buni…

M-oi întoarce într-o sară,
Leliţă Varvară.
Cu soţii încălărate,
La o poartă-om bate;
Pe ciocoi la noi l-om scoate
Să-l crestăm pe spate.
L-om cresta în trei soroace
Ş-om da focul la conace,
Să se-nalţe fum şi pară,
Leliţă Varvară.

Uncheşul Haralambie s-a oprit cu ochii adînciţi în sine şi în trecut; o clipă, noi cei de faţă am fost absenţi pentru el şi ţâţaca Leona păru ca vrea să tresară cu săgeata unei limbi de viperă. În acea clipă a absenţei ciobanului, se deşteptase în ea mânia. Dar privirea uncheşului Haralambie o regăsi iarăşi şi dumneaei se potoli zâmbind cu supunere.
Uncheşul mi-a întins cavalul. Eu l-am primit cu respect şi l-am depus lângă glugă.”

Mihail Sadoveanu, ”Nada florilor”