”Care-o fi în lume şi al meu amor?
Sufletul întreabă inima cu dor.
Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sânte şi îngălbenite,
Va fi vitejia cu coif de aramă
L-ale cărei flamuri patria te cheamă,
Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mângâie blândă ale mele plângeri?
L-am cătat în lume. Unde o să fie
Îngerul cu râsul de-albă veselie?
Unde o să-l caut, mare Dumnezeu…
Poate-i vo fantasm-a sufletului meu?
Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,
Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie
Cu suflet de înger, cu chip de femeie,
Dulce şi iubită, sântă şi frumoasă,
Vergină curată, steauă radioasă,
Şi să mă iubească, s-o iubesc şi eu,
Să-i închin viaţa sufletului meu.
Dar ce râde lumea? Ce râde şi spune?
— Femeia nu este ce crezi tu, nebune.
Faţa ei e-o mască ce-ascunde-un infern
Şi inima-i este blestemul etern,
Buza ei e dulce, însă-i de venin,
Ochiu-i te omoară, când e mai senin.
Şi-apoi ce-i amorul? Visu-i şi părere,
Haina strălucită pusă pe durere.
Dar dacă e astfel, unde-i a mea zână
Cu chipul de înger muiat în lumină?
— N-a fost niciodată. De-a fost vre odată,
Atunci în mormântul cel rece o cată.
De n-a fost — imagină-ţi singur în tine
Un înger din ceriuri cu aripi senine,
Pe care deodată cu sufletul tău
Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu
Şi care-nainte de-a-l întâlni tu,
În sufletul morţii fiinţa-şi pierdu.
Şi cântă pe-ăst înger de dulce amor
Şi plânge-l cu jale şi plânge-l cu dor;
Din sufletu-ţi rece tu fă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină;
Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te primblă adese cu gânduri uimite;
Alege-ţi o cruce, alege-un mormânt
Şi zi: Aici doarme amorul meu sânt;
Şi cântă la capu-i şi cântă mereu:
Dormi dulce şi dusă, tu, sufletul meu!”Mihai Eminescu, ”Care-o fi înn lume”
“Acolo pe pietre sau pe oasele acelea, căci nu distingeam prea bine ce erau, am zărit doi șerpi încolăciți. Poate făceau dragoste. Să vă spun drept, nu știu cum fac șerpii dragoste. Sau poate se luptau. Deodată am văzut cum un fulger negru cade prin aer chiar peste insulă și chiar peste șerpii încolăciți. Era un vultur care a înhățat unul din șerpi și s-a ridicat cu el în văzduh. Așadar, vulturul le-a întrerupt șerpilor dragostea sau lupta. Eu i-am văzut înlănțuiți, nu mă pricep să spun ce anume a fost. Dar, poate că între dragoste și luptă nu e nici o deosebire. Dragostea e luptă între două suflete și între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori nu e nici un învins. Și, oricum, pentru unul din șerpi nu mai avea importanță diferența dintre dragoste și luptă. Pentru el totul se sfârșise. Nu va mai face nici dragoste, nici nu se va mai lupta cu nimeni. Moartea pune punct și iubirilor și luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit și cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit și n-a luptat destul sau că a trăit ca un şarpe singur, care nu şi-a găsit alt şarpe cu care să se iubească sau să se lupte.”
Octavian Paler, ”Viața pe un peron”
Adrian Păunescu – ”Ce faci la ora când mi-e dor de tine”
”Ce faci la ora când mi-e dor de tine
şi nici un fel de răni nu te opresc
să-mi reconstitui trupul în ruine
şi să-mi refaci tot viciul omenesc?Eşti ţipătul plăcerii îndrăzneţe
şi te implor, ca într-un turn complex,
să-mi regăsesc plăceri din tinereţe,
să-ţi pun cu moartea focul meu în sex.Mi-e teamă de o vârstă fără milă
când am să cad la pragul tău, înfrânt,
şi-ai să-mi dedici tandreţea ta umilă
să mă mai scol nebun de la pământ.Nu ştiu ce faci când eu îţi caut gura,
cu nebunia de soldat bătrân,
ce-şi vindecă în cer harababura
şi-mi dai motiv în viaţă să rămân.Ce faci, adolescentă numai noapte?
Din jaful care n-are nici un rost,
te recompun cu gust de mere coapte
şi nici nu ştiu, de fapt, ce fruct ai fost.Eu te iubesc cu lipsa de ruşine
a unei făr’delegi cu chipul tău
şi-atât cât te blestem, îmi este bine
şi-atunci când nu te simt, îmi este rău.De sus din avionul ce m-aduce
în vatra ta, te văd şi te rescriu,
eşti condamnată la aceeaşi cruce
pe care-mi este scris să mă simt viu.Şi nu-nţeleg ce poţi acolo face
fără întregul meu absurd blestem,
hai, neagra mea, arată-te încoace
şi-aş vrea sorbindu-ţi noaptea să mă tem.Ce faci la ora când mi-e dor de tine?
Iubirea mea, orgoliul meu e frânt,
te gust pe nesimţite şi mi-e bine
şi te găsesc intrată în pământ.Eu simt că mor păzindu-te de toate
şi n-am să mai rezist măcar un ceas
să te culeg din tot ce nu se poate
şi să mă-nchin la tot ce mi-a rămas.O, negricioasă fără de lumină,
mă tem că, într-o noapte, vei pleca
şi-atunci te rog, din marea mea ruină,
închide viaţa mea cu viaţa ta.”Adrian Păunescu, ”Ce faci la ora când mi-e dor de tine” (1 octombrie 1995, Paris – Bucureşti, ”Front fără învingători”, 1995)
”Coboară-n lut părinții, rând pe rând,
în timp ce-n noi mai cresc grădinile.
Ei vor să fie rădăcinile,
prin cari ne prelungim pe sub pământ.Se-ntind domol părinții pe subt pietre,
în timp ce în lumini mai adastăm,
în timp ce fericiri ne-mprumutăm
și suferinți și apă vie pe la vetre.”Lucian Blaga, ”Părinții”
“De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii ?”
Marin Sorescu, ”Iona”
“If I had my life to live over again, I would form the habit of nightly composing myself to thoughts of death. I would practice, as it were, the remembrance of death. There is not another practice which so intensifies life. Death, when it approaches, ought not to take one by surprise. It should be part of the full expectancy of life.”
Muriel Spark, ”Memento Mori”