Wallflowers

”Am lunecat. M-am poticnit, strivind
Sub tălpi o floare ori o cochilie,
Ori poate mi-am strivit fără să simt
Inima mea, în piept ascunsă, vie…
N-am să mai spun ce am greşit şi când…
Vreau soarele-amintirile să-mi spele…
Un egoism îngrozitor de strâmt
M-a coborât în ochii lumii mele.
împleticit, m-am ridicat spre munţi,
într-un iernatic asfinţit de soare,
Pe când ameţitor bolboroseau
Sub gheţuri somnoroasele izvoare.
Ningea cumplit şi ochii-mi lăcrimau
Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare
Şi s-auzea cum fâşie prin crengi
Cenuşa argintie de ninsoare.
Ca şerpii din poveşti, pătrunşi în trup,
Un gând vrăjmaş în mine-a prins fiinţă –
Da, pentru ce n-aş spune-o, azi detest
Chinuitoarea noastră conştiinţă.
Cine-a aprins întâi în pieptul meu
Acest chin nou şi crud, fără de seamăn?.
De nu mi-l aprindeai, cu ochi mai puri
Aş fi putut privi la tine, mamă?
Să-ţi mulţumesc că mi-ai sădit în piept
Pedeapsa trează care să mă bată
De câte ori în viaţă-am să m-abat
De la cărarea cea adevărată?
Să-ţi mulţumesc… Aş vrea s-o fac cândva,
Şi am s-o fac cu patimă-ntr-o seară,
Când ea, ascunsă-n piept, va înceta
Să mă apese grea şi să mă doară.”

Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)