Wallflowers

”Și-și lipi fața îmbujorată de pieptul tânărului plin de mândrie, vrăjit. El căzu pe bancă, iar ea — lângă el. Nu mai știau ce să-și spună. Stelele începură să strălucească. Cum s-au întâlnit buzele lor? De când cântă pasărea, de ce se topește zăpada, de ce înflorește trandafirul, de ce învie natura în luna mai, de ce luminează zorile dincolo de arborii întunecați, pe culmea înfiorată a colinelor? Un sărut; atât.” Victor Hugo

„Şi dacă Dragostea mă părăseşte De mii de ori mai mult m-aş răzbuna, Apoi în ochii de-unde ies văpăi Ce-nflăcărară inima-mi pustie Mi-aş aţinti privirea de aproape Spre-a răzbuna durerea părăsirii Şi-apoi cu Dragostea aş face pace.” Dante Aligheri

”Nu există lucru mai aproape de noi decât cerul. Pământul e sub picioarele noastre şi-l călcăm. Cerul este în noi.” Nikos Kazantzakis

”Un moment se gândise să-i spună cu sinceritate: „Sunt acolo amintiri de care nu vreau să mă apropiu.” Pe urmă însă îşi dădu seama ca nici măcar nu era adevărat. I se părea că poate privi în ochi, fără teamă, fără primejdie, acele amintiri, pe care le simţea vindecate. Nu, trenul acesta nu ducea spre trecut…” Mihail Sebastian

„E drept că așa frumoase nopți, două n-am văzut la fel, eu care știu a prețui noaptea ca nimeni altul și care am iubit-o cum nu se poate iubi ziua, cu nesaț și cu patimă. Sufletul meu sălbatic, care de obicei pare a ațipi zgribulit de o nemulțumire nedeslușită, nu începe a trăi pe deplin decât o dată cu stingerea celor din urmă văpăi ale amurgului; pe măsură ce se așterne vălul serii, renasc, mă simt mai eu, mai al meu.” Mateiu I. Caragiale

”Sunt încărcat cu amintiri ca un măr, în toamnă. Scuturați pomul și, dacă nu cad destule fructe, dați cu pietre în el, sau, și mai bine, loviți-i fiecare creangă cu prăjina. Pentru mine, amintirile sunt o grea povară. Iau de pe inima mea o parte din această povară cu fiecare carte pe care o scriu.” Zaharia Stancu

”Oamenii răi sunt, de obicei, idioţi. De ce n-aş putea să triumf în faţa lor?” Astfel credea demnul savant în timp ce cabrioleta lui se îndrepta spre Lille. În curând, o încreţitură amară veni să-i brăzdeze fruntea şi un zâmbet trist îi crispă buzele. „Da, da, îşi spuse lui însuşi, te joci de-a salvatorul, naivule, şi în sinceritatea ta, îţi spui că nu vei avea nicio dificultate în a-i învinge pe perverşi! Te duci, iată, în căutarea fetiţei! Asta nu-ţi aminteşte de nimic? Asta nu te aduce înapoi la vremea în care îţi căutai fiul abandonat în sărăcie? Fiul tău!…„ El plesni din bici şi grăbi trapul calului său, de parcă în viteză spera să scape de gândurile sale. Dar regretele vin repede şi când o dată îl apucă pe om de grumaz, este în zadar a se zbate şi a se scutura: ele se aşează în crupa calului pe […]

”Dacă, adăugase el pentru sine, dacă nu s-ar ivi o nouă zdruncinare a creierului pentru a repune în ordine acolo unde o primă zdruncinare făcuse atâta rău! Căci totul este posibil în aceste transformări ale spiritului ce seamănă cu revoluţiile de pe glob: într-o zi, un cutremur de pământ face să dispară o insulă, o explozie nucleară aduce la suprafaţă aceeaşi insulă… iar geologul nu înţelege nimic ca şi medicul! Of, natura, ce muncitoare dură şi misterioasă!” Michel Zevaco, ”Marie Rose”